Dreptul Comerțului Internațional

Capitolul I

Noţiunea de drept al comerţului internaţional

1. Definiţia

Dreptul comerţului internaţional reprezintă un ansamblu de norme care reglementează relaţiile comerciale internaţionale. Raporturile juridice ale comerţului internaţional se stabilesc între state, persoane juridice şi persoane fizice. În organizarea şi desfăşurarea relaţiilor comerciale internaţionale, statul are o dublă calitate: de subiect de drept internaţional şi subiect de drept civil.

Într-o accepţiune, dreptul comerţului internaţional include norme de drept internaţional public şi norme din diferite ramuri de drept intern. Într-o altă accepţiune, dreptul comerţului internaţional cuprinde normele aplicabile relaţiilor patrimoniale şi personal nepatrimoniale care apar în sfera comerţului internaţional între persoane fizice şi persoane juridice pe baza egalităţii în drepturi.

Dreptul comerţului internaţional este o materie juridică interdisciplinară. Datorită specificului său, comerţul internaţional nu poate constitui o ramură autonomă a dreptului intern sau dreptului internaţional.

Dreptul comerţului internaţional este format, în principal, din norme de drept material. Acestea sunt norme materiale din diferite ramuri de drept intern şi norme materiale uniforme. Sfera de aplicare a normelor materiale este determinată de norme conflictuale aplicabile comerţului internaţional.

Prin prisma elementului de extraneitate, dreptul comerţului internaţional este un drept material, dar şi un drept conflictual. În conţinutul dreptului comerţului internaţional se regăsesc norme juridice din mai multe ramuri de drept şi îndeosebi norme de drept comercial, norme de drept civil şi norme de drept procesual civil. În situaţia în care nu există reglementări în materie, aceste norme reprezintă dreptul comun. În cadrul raporturilor juridice de dreptul comerţului internaţional, părţile au o poziţie de egalitate juridică.

2. Obiectul dreptului comerţului internaţional

Obiectul dreptului comerţului internaţional este constituit din raporturile juridice patrimoniale care au caracter comercial şi internaţional. În configurarea obiectului, comercialitatea şi internaţionalitatea sunt elemente proprii şi esenţiale. Prin esenţa lor, raporturile juridice ale dreptului comerţului internaţional sunt patrimoniale.

2.1. Caracterul comercial

Comercialitatea reprezintă calitatea unui raport juridic de a fi comercial. Determinarea noţiunii de comercialitate presupune efectuarea unei calificări. Operaţiunea calificării se face după dreptul intern al fiecărui stat în conformitate cu anumite criterii. În definirea comercialităţii sunt cunoscute două concepţii diferite: concepţia subiectivă şi concepţia obiectivă.

Concepţia subiectivă ia în considerare calitatea participanţilor la raportul juridic. Potrivit acestei concepţii, operaţiunile efectuate de un comerciant, în exerciţiul profesiei sale, sunt socotite acte sau fapte comerciale. În această concepţie, comercialitatea coboară de la persoană la actul sau faptul juridic. În aprecierea actelor subiective de comerţ se ţine seama numai de calitatea de comerciant.

Concepţia obiectivă are în vedere obiectul reglementării juridice, adică activitatea comercială. Conform acestei concepţii actele şi faptele de comerţ sunt operaţiunile pe care legea le determină astfel indiferent de calitatea şi voinţa părţilor. În această concepţie, comercialitatea urcă de la actul sau faptul juridic la persoană. În aprecierea actelor obiective de comerţ se ţine seama de operaţiunile juridice în sine.

În absenţa unor elemente precise care să le individualizeze şi să delimiteze cele două concepţii reglementările din unele legislaţii naţionale au consacrat o soluţie mixtă. Astfel, comerciantul se determină după natura actelor care le efectuează, iar natura faptelor este dependentă de calitatea persoanelor care le exercită.

2.2. Caracterul internaţional

Noţiunea de internaţionalitate se defineşte prin prezenţa elementului de extraneitate şi specificul operaţiunii. Caracterul internaţional este dat de existenţa anumitor criterii în conformitate cu specificul operaţiunii.

În contextul reglementării din sistemul nostru de drept, noţiunea de internaţionalitate are o accepţiune tehnico-juridică. În acest sens, un raport comercial va fi internaţional, dacă elementul de extraneitate pe care îl cuprinde este de natură a-l face susceptibil de a veni în contact cu mai multe sisteme de drept. Această condiţie este îndeplinită dacă părţile îşi au domiciliul sau sediul ori reşedinţa lor obişnuită în altă ţară, dacă actele referitoare la încheierea ori executarea contractului prezintă puncte de legătură cu mai multe legislaţii sau obiectul obligaţiei se localizează pe teritoriul unor state diferite.

Unele convenţii internaţionale consacră un singur criteriu. Astfel, în materia contractului de vânzare de mărfuri, caracterul internaţional este dat de domiciliul sau sediul părţilor, iar în absenţa acestuia reşedinţa lor obişnuită. În acest sens dispune art. 1 al Convenţiei Naţiunilor Unite de la Viena asupra contractului de vânzare internaţională de mărfuri din 1980 şi art. 2 al Convenţiei de la New York asupra prescripţiei în materie de vânzare internaţională de mărfuri din 1974. În materia transporturilor, elementul internaţional constă în executarea prestaţiei pe teritoriul mai multor state. În acest sens, dispun prevederile Convenţiei de la Varşovia pentru unificarea unor reguli privitoare la transportul aerian internaţional din 1929 şi dispoziţiile Convenţiei de la Geneva referitoare la contractul de transport internaţional de mărfuri pe şosele din 1956. Alte convenţii internaţionale adoptă pentru identificarea internaţionalităţii două criterii, adică un criteriu principal, care este dublat de un criteriu secundar. În Convenţia de la Haga referitoare la vânzarea internaţională de bunuri mobile corporale din 1964 sunt stipulate două criterii ce trebuie îndeplinite cumulativ: sediul sau reşedinţa părţilor în state diferite, precum şi mişcarea obiectelor vândute, locul încheierii contractului sau locul predării lucrului vândut.

Capitolul II

Principiile dreptului comerţului internaţional

Principiile fundamentale ale dreptului comerţului internaţional sunt principiul libertăţii comerţului, principiul protecţiei concurenţei loiale şi principiul libertăţii convenţiilor.

1. Principiul libertăţii comerţului

Principiul libertăţii comerţului reprezintă o cerinţă fundamentală, care asigură participarea activă şi neîngrădită la schimburile internaţionale de mărfuri şi servicii. Libertatea comerţului dă expresie şi facilitează existenţa economiei de piaţă.

Acest principiu reprezintă o cerinţă fundamentală care asigură participarea activă şi neîngrădită la schimburile internaţionale de mărfuri şi servicii. În contextul relaţiilor economice, acest principiu este consacrat de Constituţia României din 1991 revizuită în 2003. Astfel, prin textul art. 135 se prevede că statul trebuie să asigure libertatea comerţului pe baza egalităţii de şanse a comercianţilor. În acţiunea de promovare a comerţului mijloacele concrete sunt configurate de politica statului care urmăreşte să creeze un cadru favorabil. Acest principiu se exprimă în posibilitatea recunoscută prin lege persoanelor fizice şi juridice de a fi subiecte de dreptul comerţului internaţional. Pentru exercitarea comerţului se cere ca persoanele să aibă calitatea de comerciant şi obiectul de activitate să prevadă efectuarea de acte de comerţ internaţional.