Practică în administrația publică - Regimul concesiunilor

Secțiunea 1. Concesionarea bunurilor proprietate publică

1. Noțiunea și trăsăturile contractului de concesiune.

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică reprezintă sediul general pentru concesionarea bunurilor proprietate publică, ce cuprinde multe dintre prevederile fostei Legi nr. 219/1998 privind regimul juridic al concesiunilor, aceasta a fost abrogată, în întregime prin O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii.

Ordonanța de urgență nr. 54/ 2006 reprezintă, în prezent, cadrul general pentru contractul de concesiune a bunurilor proprietate publică, ea preluând, în mare parte, reglementarea din Legea nr. 219/1998.

Una din modalitățile de valorificare a bunurilor proprietate publică recunoscute de legea fundamentală prin art. 136 alin (4) este concesionarea publică, deoarece ea vizează bunuri proprietate publică, ceea ce înseamnă că instituția concesiunii publice are în prezent o determinare constituțională.

În ceea ce privește regimul legal putem concluziona că acest tip de contract este reglementat de prevederile OUG nr. 54/2006.

Potrivit art. 1 alin (2) din ordonanța 54/2006, contractul de concesiune de bunuri proprietate publică, denumit contract de concesiune “este acel contract încheiat în formă scrisă prin care o autoritate publică, denumită concedent, transmite, pe o perioada determinată, unei persoane, denumite concesionar, care acționează pe riscul și răspunderea sa, dreptul și obligația de exploatare a unui bun proprietate publică în schimbul unei redevențe”.

Autoarea Rodica Narcisa Petrescu, socotește contractul de concesiune de bunuri proprietate publică ca fiind „un contract administrativ format din clauze reglementare impuse prin lege sau în baza legii ori prin Hotărâre a Guvernului, și clauze convenționale stabilite prin acordul părților”. Astfel că art. 53 din O.U.G. nr. 54/2006 se referă la posibilitatea concedentului de a modifica unilateral partea reglementară a contractului de concesiune, cu notificarea prealabilă a concesionarului, din motive excepționale legate de interes național sau local după caz.

Încercând o definiție care să respecte istoricul acestei instituții, Verginia Vedinaș constată că activitatea de concesionare apare ca un mijloc juridic de punere în valoare a unui bun public și care era guvernată de mai multe trăsături:

- se încheia între două părți, denumite concedent (proprietarul) și concesionar, cel care primea bunul în folosință

- se încheia pe o perioadă determinată de timp, avea deci un caracter temporar

- nu atrăgea după sine înstrăinarea bunului, proprietarul își păstra dreptul de a dispune de acesta

- caracterul oneros, el presupunea întodeauna anumite avantaje pentru proprietar, care puteau îmbrăca o formă valorică sau alte avantaje materiale, în natură.

- concedentul își rezerva întodeauna dreptul de a răscumpăra concesiunea, în împrejurări determinate, de aici caracterul răscumpărabil care, de asemenea, este tradițional pentru concesiune.

Aceste trăsături sunt definitorii și în prezent pentru instituția concesiunii astfel că din definiția de mai sus rezultă următoarele trăsături ale contractului de concesiune:

- contractul se încheie între 2 persoane, denumite concedent, respectiv concesionar, concedentul fiind o autoritate publică,

- obiectul contractului îl constituie un bun proprietate publică a statului sau a unităților administrativ teritoriale,

- contractul are un caracter temporar, regula fiind durata maximă de 49 de ani,

- contractul are caracter oneros, concedentul urmărind satisfacerea unui interes public și primirea unei redevențe, iar concesionarul urmărește realizarea unui profit și plătește o redevență,

- contractul are un caracter intuitu personae,

- este un contract solemn, forma scrisă fiind cerută de lege ca o condiție ad validitatem,

- concesionarul dobândește dreptul și obligația de exploatare a bunului,

- concesionarul acționează pe riscul și răspunderea sa.

- este un contract comutativ, deoarece întinderea prestațiilor fiecărei părți poate fi apreciată chiar în momentul încheierii contractului.

- reprezintă un contract, care, având ca obiect bunuri proprietate publică, este un contract administrativ.

- este un contract cu executare succesivă, sub forma unor prestații continue.

- contractul de concesiune cuprinde o parte reglementară și o parte convențională. Astfel că art. 53 din O.U.G. nr. 54/2006 se referă la posibilitatea concedentului de a modifica unilateral partea reglementară a contractului de concesiune.

2. Părțile contractului de concesiune

Concedentul, calitate ce aparține statului, județului, orașului sau comunei:

- ministerele sau alte organe de specialitate ale administrației publice centrale, pentru bunurile proprietate publică sau privată a statului și în cazul concesionării activităților economice și serviciilor publice de interes național.

- consiliile județene, consiliile locale, Consiliul General al Municipiului București sau instituțiile publice de interes local, pentru bunurile proprietate publică a județului, orașului sau comunei, (în cazul concesionării bunurilor, activităților și servicilor publice de interes local).

Pe parcursul aplicării procedurii de atribuire concedentul are obligația de a lua toate masurile necesare pentru a evita situațiile de natură să determine apariția unui conflict de interese și/sau manifestarea concurenței neloiale.

Concesionarul, orice persoană fizică sau persoană juridică de drept privat, română sau străină, care îndeplinește condițiile legale.

Potrivit Noului cod civil “Calitatea de concesionar o poate avea orice persoană fizică sau persoană juridică”.

Acest contract se încheie între o persoană juridică de drept public și o persoană juridică de drept privat, el neputându-se încheia niciodată între două persoane morale de drept public.

Pentru a fi concesionar, persoana fizică trebuie să fie majoră și să nu aibă discernământul alterat, iar persoana juridică trebuie să fie înființată în mod legal și să aibă o capacitate de folosință specifică obiectului concesiunii.

Statul participă în raporturile juridice civile prin Ministerul Finanțelor Publice, însă în raporturile juridice de drept public, el este reprezentat de autoritățile publice prevăzute în legile speciale.

Dacă în litigiile privitoare la dreptul de proprietate asupra domeniului public statul este reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, iar unitățile administrativ-teritoriale, de către consiliile județene sau locale, în litigiile izvorâte din încheierea și executarea contractelor de concesiune, statul și unitățile administrativ-teritoriale sunt reprezentate de autoritățile publice care au calitatea de concedent în aceste contracte.

Dispozițiile art. 5 alin. (1) din OUG. nr. 54/2006, care se referă la calitatea de concedent in contractele administrative de concesiune, trebuie raportate și corelate

cu dispozițiile art. 12 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia. Astfel, pentru a încheia contractul de concesiune a unui bun concedentul, trebuie sa fie titularul dreptului de administrare asupra bunului, in baza hotărârii Guvernului, consiliului județean sau a consiliului local, după caz art. 12 alin (2) din Legea nr. 213/1998. În următorul aliniat , art. 12 alin (3) rezultă faptul că titularul dreptului de administrare poate sa posede, să folosească bunul și să dispună de acesta, in condițiile actului prin care i-a fost dat bunul în administrare.

Chiar dacă bunurile proprietate publică sunt date în administrare atât regiilor autonome cât și autorităților sau instituțiilor publice, numai acestea din urmă pot avea calitatea de concedent, adică pot încheia contracte de concesiune, potrivit art. 5 alin (1) din O.U.G. NR. 54/2006. În cazul bunurilor date în administrarea regilor autonome, calitatea de concedent o va avea autoritatea publică emitentă a actului administrativ de dare în administrare, care va retrage dreptul de administrare al regiei autonome asupra bunului în cauză, chiar dacă legea prevede că acest drept poate fi revocat numai în cazul în care titularul nu-și exercită drepturile și nu-și asumă obligațiile născute din actul de transmitere.