Extras din seminar

Comform Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului „toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi. Ele sunt înzestrate cu raţiune şi conştiinţă şi trebuie să se comporte unele faţă de celelalte în spiritul fraternităţii." . El decurge din drepturile inalienabile ale omului ca fiinţă umană.

Ideea de egalitate este strans legată de cea de dreptate, astfel la unii filozofi (Aristotel, Hayek) cele două noțiuni sunt tratate impreună, dar au nevoie totodată și de o analiză a fiecăreia in parte. Abordări despre egalitate întâlnim și la următorii gânditori: Aristotel , David Hume , Friedrich Nietzsche , Friedrich von Hayek.

Termenul „egalitate” în sine trebuie coroborat pentru a identifica sensurile sale corecte.

De la Aristotel încă se punea problema cazurilor relevante, el afirmând în Politica : „Persoanelor care sunt egale, trebuie să li se facă parte egală. Dar egale şi inegale în ce privinţă?”. În concepţia lui Aristotel, criteriul de diferenţiere între temeiuri relevante şi irelevante este determinarea virtuţii umane căreia i se cuvine un anumit bun.

ARISTOTEL (384-322 î. Hr. ), este considerat cel mai mare, cel mai influent filosof care a trăit vreodată. Contribuția adusă de el prin Etica Nicomarhică la înțelegerea conceptului de dreptate este cea mai importantă din istoria filosofiei vestice și nu a fost încă egalată. În Etica Nicomarhică, Aristotel subliniază faptul ca noi asociem ideea de dreptate cu acela de „proporționalitate”, un concept care, la rândul său se leagă de conceptul de „egalitate”. Dreptatea, în acest sens particular, se referă la acele acțiuni care îi afectează pe ceilalți, dintre care multe sunt reglementate și prin lege. Aristotel subliniază faptul că, deși conceptul de dreptate este legat de cel de egalitate, însuși conceptul de egalitate necesită clarificări suplimentare. Trebuie să distingem între doua tipuri de egalitate, numite de el egalitate „proporțională” și egalitate „aritmetică”. Prima dintre ele este mai importantă decatcea de-a doua, pe care Aristotel o consideră o aplicatie specială sau un caz limită al celei dintâi. Principiul egalității proporționale sau al echității cere ca cei care sunt egali să fie tratați in mod egal, dacă circumstanțele în care se află sunt asemănătoare în anumite aspecte relevante. O altă cerință a acestui principiu este ca cei ce nu sunt egali în anumite privințe importante să nu fie tratați în mod egal. Cei care nu sunt egali ar trebui tratați în mod diferit, cu condiția ca diferențele între felurile în care sunt tratați să fie proporționale cu gradul de inegalitate dintre ei. Dacă această condiție îndeplinită, suntem îndreptățiți, comform lui Aristotel că ei au fost tratați drept, deși diferit. Principiul egalității aritmetice se aplică în acele situatii în care putem să presupunem ca persoanele implicateb sunt într-adevăr egale si că circumstanțele în care se află sunt într-adevăr asemănătoare în aspectele relevate. În astfel de situații, dreptatea cere ca tratamentul să nu fie doar proporșional, ci chiar egal. Aici, principiul echității se reduce la cel al simplei reciprocități. Aceasta este o altă formulare a „regulii de aur”, comform căreia „ce tie nu-ți place, altuia nu ii face”.

Pentru Aristotel, principiul echității este principiul suprem al dreptății in masura în care dreptatea este cuprinsă de regulile morale și în legi. În Etică, el afirmă că exista doua zone ale activitătii umane în care acest principiu al dreptății are o aplicatie practică specială. Cetățenii ar trebui să îi trateze pe ceilalți ca egali și ar trebui sa fie tratați la rândul lor, ca fiind egali prin legile polis-ului. Când acest lucru nu se întâmplă, este de datoria legii să corecteze orice dezechilibru care ar putea să apară. În Etică, Aristotel susține ca principiile dreptății care interzic acele acțiuni precum crima, furtul și adulterul, care sunt greșite în mod intrinsec, cad sub sfera dreptății corective. Pentru Aristotel, principiul echității este un principiu pur formal. El afirmă doar că, atât dreptatea cât și logica cer ca persoanele egale să fie tratate în mod egal în circumstanțe relevante asemănătoare, cu alte cuvinte că trebuie să tratăm la fel cazurile care sunt la fel. Cu toate acestea, el nu specifică cine sunt cei care ar trebui considerați egali, cum trebuie să fie tratați aceștia sau cand anume ar trebui să considerăm ca ei se află în circumstanțe asemănătoare în aspectele relevante. Prin urmare, acest principiu nu este nimic mai mult decât un simplu angajament față de principiul imparțialității sau al „domniei legii ”, atât în etică cât și în politică.