Drept constituțional și instituții politice I

Introducere

Tematica de studiu a acestei discipline este astfel gândită încât să ofere cursanţilor o

imagine coerentă şi desluşită despre organizarea şi funcţionarea statului modern, în care

puterea este legitimată de masele guvernate, legitimare ce ia forma unei legi

fundamentale, numită Constituţie.

Disciplina indică, chiar prin denumirea ei, că baza juridică de organizare şi

funcţionare a statului n-ar putea fi pe deplin înţeleasă dacă nu s-ar studia, concomitent, şi

instituţiile politice. Aceasta pentru că însuşi Constituţia, ca lege supremă în stat, este o

construcţie juridică rezultată în urma unui amplu proces politic, care antrenează

schimbări fundamentale în structura statului, iar prin conţinutul său ea statuează

distribuţia puterii între instituţiile publice, precum şi locul şi rolul acestora în

funcţionarea statului ca organizaţie politică a societăţii.

În timp ce dreptul constituţional, ca ramură de drept, are un conţinut juridic şi,

bineînţeles, un obiect de reglementare, bine conturat în ansamblul relaţiilor sociale,

Instituţia politică se referă la autoritatea sau organul care îndeplineşte anumite

prerogative de putere în stat precum şi la normele care îi reglementează asemenea

atribute. Sunt instituţii politice, în această accepţiune, Preşedintele României, Guvernul,

Parlamentul etc.

Având în vedere că dreptul constituţional priveşte tocmai constituirea, menţinerea şi

exercitarea puterii în stat, acesta fiind, de fapt, obiectul său de reglementare, este absolut

necesară şi studierea instituţiilor politice ce îndeplinesc astfel de atribute. Deci este

justificată asocierea celor două expresii pentru a defini o disciplină de studiu.

Dacă expresia de „instituţii politice” are la început un conţinut juridic, care rămâne

esenţial, ei i se adaugă şi un conţinut politic, care apropie sensibil semnificaţia sa de cea

de regimuri politice.1 Regimul politic este rezultanta jocului forţelor politice, în principal

al partidelor, într-un anumit cadru instituţional şi juridic, ţinând cont de determinările

istorice, ideologice, economice etc.

Studierea simultană a dreptului constituţional şi a instituţiilor politice permite

plasarea dreptului în contextul său sociologic şi determinarea adevăratei sale

semnificaţii. Această asociere exprimă, totodată, legătura strânsă dintre politic şi juridic.

Structurile constituţionale moderne nu pot fi explicate şi nici concepute, făcându-se

abstracţie de politică.2 Aceasta pentru că nu există o guvernare apolitică, o asemenea

guvernare fiind un non sens. Cum ar putea exista un parlament apolitic când el este

alcătuit din persoane politice, care reprezintă partide politice sau sunt promotorii unor

doctrine şi a unor programe politice.

Pornind de la definiţia politicii ca fiind o formă de activitate socială ce antrenează

grupuri de diferite orientări, clase, naţiuni, popoare în lupta pentru putere şi că ea

presupune confruntarea a diferite ideologii, doctrine şi programe politice, din care

rezultă, în final, o anumită structură a statului şi un anumit tip de guvernare, consacrate în

Constituţie, vom consta că, cel puţin în timpurile moderne, dreptul este un produs politic.

Prin urmare, studiul dreptului prin ignorarea fenomenului politic, este un demers

neştiinţific şi poate crea serioase dificultăţi de percepţie a realităţii juridice, ce se pot

reflecta negativ nu numai în plan teoretic dar şi practic.

Capitolul I

Ramura dreptului constituţional

1. Noţiunea de drept constituţional

Dreptul reprezintă un ansamblu de reguli de conduită socială, elaborate, acceptate sau

recunoscute de stat şi care exprimă, în definitiv, voinţa puterii politice a statului respectiv,

reguli a căror respectare sau aplicare sunt garantate de forţa de constrângere a statului.3

Ca ansamblu de reguli de conduită socială, dreptul presupune un proces complex de

sistematizare, aceasta ca o condiţie indispensabilă pentru funcţionarea sa. El este

organizat în instituţii, ramuri şi părţi.

Unitatea de bază în care se grupează aceste reguli este ramura de drept. Astfel dreptul

românesc este împărţit în mai mute ramuri cum ar fi dreptul constituţional, dreptul

administrativ, dreptul penal, dreptul civil, dreptul familiei, dreptul comercial etc. Unele

dintre acestea aparţin de dreptul public, altele de dreptul privat, acestea ca părţi ale

dreptului în întregul său ca sistem.

Dreptul constituţional reprezintă ramura fundamentală sau principală a dreptului. Ea

grupează normele juridice care consacră şi ocrotesc cele mai importante valori

economice, sociale şi politice ale statului.

În evoluţia istorică a dreptului, ramura dreptului constituţional se cristalizează abia la

sfârşitul secolului al VIII–lea, când puterea politică a statului se vede constrânsă de

presiunea maselor guvernate să accepte unele reguli în propria ei organizare şi

funcţionare. Aceste reguli se înfiripează ca norme fundamentale ale statului şi vor alcătui

ceea ce mai târziu se va numi constituţie.

După cum se ştie dreptul îşi are începuturile în primele forme de organizare politică a

societăţii, deci odată cu apariţia statului4. Multă vreme însă norma juridică a reprezentat

emanaţia discreţionară a guvernanţilor, ei nefiind limitaţi în actul de legiferare şi de

înfăptuire a dreptului de nici o regulă. Conduita politică le era dictată de propriul interes,

forţa tradiţiei, spiritul religiei şi bunul plac. Chiar dacă guvernanţii s-au văzut constrânşi,

uneori, să ia decizii în favoarea maselor, să statueze reguli spre binele tuturor şi al

societăţii, în general, n-au făcut-o dintr-un imbold de bunăvoinţă publică ci din nevoia de

a-şi întări autoritatea, de a rezista în faţa presiunilor, de a evita actele de revoltă împotriva

stăpânirii.

Stă în firea omului, în general, şi a omului politic, în special, de a nu accepta reguli

care să-i limiteze acţiunea şi conduita pe care ar dori s-o aibă într-o împrejurare sau alta.

Din aceste motive, reguli care să reglementeze actul de guvernare s-au impus de abia

atunci când masele au început să joace un rol mai activ în viaţa politică, atunci când

acţiunea lor, fiind mai bine organizată, a devenit mai eficientă şi factorii de putere n-au

mai fost capabili s-o ignore. Se produce un proces de maturizare politică a maselor. Toate

acestea se întâmplă către sfârşitul secolului al XVIII şi începutul celui de-al XIX, pe

fondul intensificării luptelor revoluţionare, când, în multe state din lume, se produc

răsturnări violente ale guvernărilor despotice şi odată cu această se întăreşte ideea că

puterea nu-i veşnică, nu-i infailibilă, nu-i intangibilă, indiferent de suportul legitimităţii

sale. Experienţa istorică şi teama ca oricare altă formulă de guvernare să nu devină, la

rândul ei, despotică fac să se nască şi să se statueze reguli de guvernare, la care, de

această dată, se văd nevoiţi să se supună, tocmai cei care, până mai ieri, având posesia

absolută a puterii şi dreptul exclusiv de legiferare stabileau reguli exclusiv pentru alţii.