Drept internațional public

Perioada antichităţii

În antichitate principalul mod de soluţionare a problemelor bilaterale erau războaiele, normele de drept cuprindeau o sferă destul de limitată de probleme, axată exclusiv pe chestiuni specifice, cum ar fi de exemplu cutume care vizau încheierea păcii, regimul solilor. Egiptul avea o cancelarie pentru treburile străine şi întreţinea o corespondenţă diplomatică cu Babilonul şi alte state. În afara problemelor de război şi pace, cel mai vechi tratat internaţional cunoscut şi anume tratatul de prietenie şi alianţă, denumit încheiat între Ramses II, faraonul Egiptului şi Hatisil al III-lea, regele hitiţilor.Tratatul cuprinde o introducere a textului propriu-zis şi formule religioase care erau menite să asigure respectarea lui. Acest tratat instituia o alianţă între cele două state, care se obligau să trăiască în pace, să nu se atace şi să-şi acorde ajutor reciproc împotriva unei agresiuni venite din partea unui alt stat. Statele Chinei antice aveau „obligaţii” către alte state străine şi aveau atitudine critică la adresa războaielor pornite fără justificare. Instituţia diplomaţiei chineze trimitea şi primea „călători” (ambasadori) şi „tălmaci”. Dezbaterile şi deciziile referitoare la probleme litigioase se făceau la conferinţe internaţionale, numite „congrese ale monarhilor”. India existenţ a unei misiuni diplomatice ad-hoc este consemnată într-una din cele mai vechi lucrări juridice – Gantma Sutra, în legile lui Manu cunoscute şi sub denumirea de „legile ţărilor”. Tratatele erau sacre, se încheiau cu pronunţarea unui jurământ religios, iar pentru garantarea respectărilor se predau ostateci. Regulile războiului erau destul de dezvoltate, făcându -se distinc ţie între combatanţi şi necombatanţi. De asemenea se interzicea uciderea prizonierilor, precum şi a anumitor mijloace de purtare a războiului. (Ex: folosirea focului). Grecia conducătorii cetăţilor foloseau „vestitorii”, iar mai târziu se trimiteau solii formate din cele mai în vârstă persoane. Solilor li se remitea o „diplomă” conţinând împuternicirile lor (de aici şi termenul de diplomaţie). Solii erau inviolabili. De asemenea, între cetăţile greceşti – state independente se încheiau numeroase convenţii: tratate religioase, militare, tratate comerciale, de pace, de neagresiune şi de sprijin reciproc, precum şi acorduri privind drepturile străinilor. Aceste înţelegeri erau întărite prin jurământ religios şi gravate pe stâlpi de piatră care mai apoi erau păstraţi în temple. În vederea soluţionării diferendelor ce apăreau între statele greceşti antice, practicile folosite erau arbitrajul, prevăzut în tratate, precum şi mediaţiunea. La fel de răspândită era şi ideea unei asocieri între statele cetăţii, de tip federal, cu înfiinţarea unor organe de conducere comune şi tribunale arbitrale pentru soluţionarea diferendelor. Tot în perioada aceasta, cetăţile greceşti au pus bazele privilegiilor diplomatice. Printre altele instituţia ospitalităţii. „Proxenul” era dregătorul care apăra interesele străinilor şi statelor străine. O altă instituţie, isopolitia, era destinată să asigure străinilor un statut similar celui al locuitorilor cetăţii. În ceea ce priveşte războaiele, acestea erau precedate de o declaraţie şi forme solemne. Regulile de desfăşurare a ră zboaielor vizau şi ocrotirea preoţilor, a templelor şi a persoanelor refugiate în acestea, iar solii care aduceau propuneri erau inviolabili. În schimb, prizonierii erau ucişi sau luaţi în sclavie. Statul roman problemele relaţiilor internaţionale erau în competenţa senatului şi a unui colegiu sacerdotal, condus de un „pater patratus”, care avea rol important în tranşarea diferendelor, declanşarea războiului, încheierea păcii, a tratatelor de alianţă, urmând un anumit ritual. Normele pe care le aplicau fetialii erau cuprinse într-un cod cu caracter religios, obiceiurile războiului se caracterizau printr -o mare cruzime (distrugerea oraşelor, transformarea populaţiilor şi a prizonierilor în sclavi, jefuirea bunurilor). În relaţiile diplomatice se foloseau ambasadori, oratori şi vestitorii. În ceea ce priveşte regimul solilor, aceştia erau inviolabili, chiar dacă aparţineau duşmanilor. Protecţia străinilor era asigurată de un funcţionar special (proetor peregrinus). În relaţiile sale cu statele şi popoarele epocii, imperiul roman considera statele, statele – cetăţi, oraşele, precum ş i triburile organizate independent ca subiecte de drept internaţional. Statul dac format de Burebista în secolul I î.e.n., a negociat alianţe cu cetăţi eline, ca şi cu triburile trace şi ilirice.