Jurisprudența internațională

I. Cazul „Alabama”. Tribunal arbitral - Statele Unite ale Americii c. Marea Britanie (18 septembrie 1872, RIAA, Vol. XXIX, p. 131)

Situația de fapt

Imediat după izbucnirea războiului de secesiune din Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, printr-o declarație unilaterală, și-a asumat obligația de a se menține neutră față de conflict.

În conformitate cu dreptul internațional cutumiar, obligațiile statului neutru sunt de a manifesta abținere, prevenire și imparțialitate în raport cu părțile beligerante.

Ulterior acestei declarații, un șantier naval din Liverpool - persoană juridică cu capital exclusiv privat - a construit o navă de război de mare tonaj (nava „Alabama”), care a fost vândută forțelor sudiste. În cadrul conflictului militar, folosirea navei Alabama a determinat importante pierderi umane și materiale în dauna forțelor nordiste.

După terminarea războiului, Statele Unite ale Americii au chemat în judecată Marea Britanie în fața unui tribunal arbitral (în conformitate cu o clauză compromisorie cuprinsă de Tratatul de comerț, prietenie și navigație - Tratatul Jay). Statele Unite au cerut instanței să constate că Marea Britanie a încălcat obligația de neutralitate.

Marea Britanie a invocat, în apărare, următoarele argumente:

- în primul rând, nu este vorba de o acțiune a statului, ci de a unei persoane private - șantierul naval, persoană juridică privată, a construit și vândut nava respectivă, în condiții de liberă concurență;

- în al doilea rând, chiar dacă ar fi dorit să împiedice construirea navei, legislația internă britanică nu permitea imixtiunea statului într-o activitate comercială desfășurată în mod liber de o persoană privată.

Principalele elemente

Problema de drept ridicată a fost dacă Marea Britanie putea să invoce lipsa unei baze juridice în dreptul intern, pentru a justifica faptul că nu era posibilă adoptarea unor măsuri în temeiul obligației de prevenire, impusă de dreptul internațional cutumiar statului neutru.

Tribunalul arbitral a statut următoarele:

„guvernul Majestății Sale Britanice nu poate să se justifice pentru omisiunea de a îndeplini obligația de diligență pe baza argumentului insuficienței mijloacelor legale de acțiune de care dispune”.

Cazul este important pentru că reprezintă prima afirmare a regulii în conformitate cu care dreptul intern nu poate fi invocat de un stat pentru a justifica încălcarea unei obligații internaționale. În prezent, această regulă figurează în articolul 27 din Convenția de la Viena din 1969 cu privire la dreptul tratatelor.

II. Cazul „Interese germane în Silezia Superioară Poloneză”. Curtea Permanentă de Justiție Internațională. Germania c. Polonia (1926) (C.P.J.I., Ser. A, no. 7, 1926)

Situația de fapt

Germania a introdus o cerere în fața Curții Internaționale de Justiție împotriva Poloniei, acuzând faptul că prin legea poloneză din 14 iulie 1920 se prevedea înscrierea în cartea funciară sub numele Trezoreriei poloneze (cu efect al trecerii în proprietatea statului polonez) a unor bunuri rurale care aparținuseră unor familii nobiliare germane din Silezia Superioară (teritoriu care a revenit Poloniei ca urmare a încheierii primului război mondial, în temeiul Tratatului de la Versailles), precum și a uzinei de azot din Chorzow, care aparținea societăților germane Oberschesische Stickstoffwerke A.G și Bayerische Stickstoffwerke A.G.

Germania susține că respectivele acte normative constituie exproprieri/lichidări de bunuri și drepturi care contravin Convenției de la Geneva din 1922, încheiată între Polonia și Germania, care prevede în articolul 6 că bunurile cetățenilor germani din Silezia Superioară nu vor fi expropriate de statul polonez. De asemenea, s-a susținut că aceste acțiuni contravin articolelor 92 și 297 din Tratatul de la Versailles.

Polonia, a arătat că dreptul de a emite legislație, în temeiul căreia să reglementeze situații de pe teritoriul său este generat de suveranitatea națională.

Principalele elemente

Aparent, situația de fapt presupune o incompatibilitate între legea internă poloneză și două tratate internaționale care erau obligatorii pentru Polonia. În realitate, problema de drept ridicată este valoarea legii interne în fața unei instanțe internaționale - Curtea Permanentă de Justiție Internațională. Trebuie ținut cont, din această perspectivă, că izvoarele dreptului internațional aplicabile în fața Curții sunt: tratatele, cutuma, principiile generale de drept și, în subsidiar, jurisprudența și doctrina.

Cu privire la această chestiune, Curtea a decis:

„s-ar putea pune întrebarea dacă nu decurge o dificultate din faptul că se cere Curții să se ocupe de legea poloneză din 14 iulie 1920. Totuși, nu este cazul. Din perspectiva dreptului internațional și a Curții, care este un organ al dreptului internațional, legile naționale sunt simple fapte, manifestări ale voinței și ale activității statelor, la fel ca și deciziile judiciare sau măsurile administrative. În mod cert, Curtea nu este chemată să interpreteze legea poloneză ca atare; dar nimic nu se opune ca ea să se pronunțe asupra întrebării dacă, în aplicarea acestei legi, Polonia a acționat sau nu în conformitate cu obligațiile pe care i le impune Convenția de la Geneva în relația cu Germania” (p. 19).

Hotărârea este importantă pentru că definește valoarea legii interne în dreptul internațional ca fiind un simplu element de fapt. Practic, în fața unei instanțe internaționale, legea internă nu este izvor de drept, ci un fapt, care poate constitui proba încălcării unei obligații internaționale. Așa cum s-a arătat și în cazul Alabama, un stat nu poate invoca legislația internă pentru a justifica încălcarea unei obligații internaționale.

Ulterior, Curtea Permanentă de Justiție Internațională a mers chiar mai departe, declarând, în cazul privind Tratamentul cetățenilor polonezi la Danzig: „un stat nu ar fi în măsură să invoce în relația cu alt stat propria constituție pentru a se sustrage obligațiilor impuse de dreptul internațional sau de tratatele în vigoare” (C.P.J.I., Ser. B, no. 15, 1928, p. 24).