Legătura Cauzală

În dreptul penal actual, legătura cauzală are importanţă în stabilirea limitelor răspunderii penale, fiind concomitent semnul obligatoriu al elementului material, îndeosebi în cazul componenţelor materiale de infracţiune. Lipsa legăturii cauzale între fapta criminală şi rezultatul infracţional semnifică lipsa componenţei de infracţiune. Pe de altă parte, stabilirea răspunderii penale pentru consecinţe nesurvenite este exclusă. Adică, deşi un raport cauzal există în cadrul oricărui conţinut de infracţiune, problema stabilirii existenţei acestuia are importanţă practică doar în cazul în care prin norma juridică penală se cere expres survenirea unor consecinţe materiale. În cazul componenţei formale, la care consecinţele criminale nu sînt cerute de legiuitor, sau la cele formal-materiale a căror consecinţă este starea de pericol, chestiunea stabilirii legăturii cauzale nu se pune.

De asemenea, importanţa legăturii cauzale este determinată nu doar de categoriile componenţei de infracţiune, ci şi de etapele săvîrşirii infracţiunii. Astfel, ceea ce importă îndeosebi este ca infractorul să fi comis un fapt prin care ar fi tins la consumarea infracţiunii. Răspunderea penală va fi diferită în dependenţă de existenţa unei tentative sau a infracţiunii consumate, precum şi de condiţiile externe care se suprapun pînă în momentul producerii faptului sau survenirii consecinţelor. Pentru a explica cele sus-enunţate, în jurisprudenţa franceză este cunoscut cazul, potrivit căruia Curtea Supremă a decis că nu s-ar putea imputa tentativa de escrocherie proprietarului unui camion asigurat contra incendiului, în cazul în care acesta voluntar i-a dat foc1. Deşi se pare că există un raport de cauzalitate între fapta proprietarului şi consecinţă - arderea autovehiculului, totuşi aceasta nu comportă indicii laturii obiective a componenţei de infracţiune, cazul urmînd a fi interpretat prin prisma laturii subiective, şi anume - prin lipsa intenţiei subiectului de a obţine venitul de la asigurător.

Din exemplul elucidat se poate evidenţia faptul că noţiunea de cauzalitate poate fi înţeleasă în general ca element al determinismului, manifestîndu-se într-o relaţie complexă, obiectivă, necesară şi universală între fenomene, exprimînd un proces de generare, de anumită durată, în cursul căruia are loc, de regulă, schimbarea unei stări sau structuri reprezentînd una din principalele forme de interacţiune şi conexiunea dintre cauză şi efect2. Pe de altă parte, cauzalitatea constituie, stricto sensu, semn al laturii obiective a componenţei de infracţiune, acesta fiind sensul restrîns al cuvîntului. În acest din urmă aspect, cauza constituie un fenomen care obiectiv generează un alt fenomen şi care, la rîndul său, produce consecinţa presupusă de legiuitor.

În abordarea sa raportul de cauzalitate impune cîteva particularităţi:

- Raportul de cauzalitate este o categorie obiectivă, ea există indiferent de conştiinţa omului. În realitate, situaţiile cînd consecinţele sînt generate doar de o cauză sînt rare. Uneori, aceeaşi cauză poate fi creată de unele consecinţe, care, la rîndul lor, creează alte consecinţe. Din aceste considerente, legătura de cauzalitate se consideră a fi o corelaţie între multiple fenomene. Legăturile cauzale sînt multiple şi diverse în timp şi spaţiu, deoarece ele exprimă esenţa materiei: mişcare, modificare, evoluţie3.

Legătura cauzală nu este întotdeauna raportul doar dintre două fenomene care se succed. Sînt cazuri în care între cauză şi rezultat intervin fenomene intermediare, însă chiar şi în aceste cazuri raportul de cauzalitate este prezent.

Consecinţele prejudiciabile pot fi rezultatul mai multor fapte, după cum şi aceeaşi cauză poate genera mai multe consecinţe.

- Raportul de cauzalitate se stabileşte între fenomenul cauză, ca factor generator, şi fenomenul efect, ca rezultat generat. Efectul este fenomenul care urmează fenomenului cauză şi este determinat de acesta4.

Prin termenul „efect" nu trebuie de înţeles sensul uzual, adică oricare fenomen, ci doar acele rezultate care, potrivit legii penale, sînt considerate consecinţe dăunătoare sau valori prejudiciate prin comiterea faptei incriminate.

În ce priveşte "cauza", prin această noţiune trebuie de înţeles doar acele acte de conduită care sînt interzise de legea penală. Aceasta din considerentul că existenţa unui alt fenomen, neprevăzut de legislaţia penală, nu ar constitui cauză - ca semn obligatoriu al laturii obiective a componenţei de infracţiune.

- Stabilirea dependenţei cauzale este un proces unic, adică odată stabilit fenomenul cauză rămîne a fi cauza unică a rezultatului criminal.

În examinarea chestiunii raportului cauzal insistent se ridică problema aspectului subiectiv, adică dacă fenomenul cauză trebuie privit doar sub aspectul laturii obiective sau în complex - acţiunea sau inacţiunea criminală şi vinovăţia ca semn al laturii subiective. Doctrina oferă diverse soluţii. Evident, orice faptă, la calificare, urmează să fie examinată din toate punctele de vedere, ţinîndu-se cont atît de intenţie sau imprudenţă ca element subiectiv, cît şi de legătura de cauzalitate ca element obiectiv al componenţei de infracţiune. Nu se poate acorda un rol primordial doar unuia dintre cele două elemente, deoarece aceasta ar duce fie la ignorarea laturii subiective a componenţei de infracţiune şi, respectiv, la o „incriminare obiectivă", fie la subestimarea indicilor obiectivi şi, în consecinţă, la o extindere nejustificată a limitelor răspunderii penale. Aceasta din urmă ar fi specifică faptelor comise din imprudenţă în care uneori posibilitatea previziunii consecinţelor dăunătoare de către persoană poate fi mult mai largă decît cercul acelor consecinţe care în realitate au survenit5. De asemenea, pot fi cazuri în care consecinţele dorite prin intenţia criminală obiectiv nu au survenit, deci fără a exista legătura cauzală, însă infracţiunea va fi prezentă chiar şi sub forma pregătirii sau a tentativei. În unele cazuri, în lipsa legăturii de cauzalitate se va da prioritate elementului subiectiv: de exemplu, cînd un individ este surprins în momentul pătrunderii într-un autovehicul, se poate vorbi fie de o tentativă de a răpi mijlocul de transport, fie de o tentativă de a sustrage obiectele care se află în acest vehicul6.