Legitima Apărare

De-a lungul timpului, legislaţiile penale au reglementat situaţiile în care persoana care săvîrşea o infracţiune, era absolvită de aplicarea vreunei pedeapse. Deşi, de la o epocă la alta denumirile s-au schimbat, în esenţă ele se refereau la acelaşi situaţii: minoritatea, legitima apărare, iresponsabilitatea, cazul fortuit, forţa majoră, eroarea etc.

În antichitate, infracţiunea se reducea în special la aspectul ei material antrenînd o răspundere obiectivă, pedeapsa aplicîndu-se făptuitorului, indiferent dacă acţiona sau nu cu vinovăţie. Infracţiunea era definită ca o deviere de la ordinea ideală care era cheia de boltă a societăţii, ceea ce însemna că întotdeauna opera o prezumţie generală de răspundere. Această răspundere obiectivă însă era o excepţie chiar şi în legislaţiile din antichitate, deoarece Codul Hamurabi, legile grecesti, legile egiptene, legea romana, făceau deja distincţia dintre fapta punibilă şi faptele care cuprindeau o cauză care înlătura caracterul penal al faptei, admiţînd principiul răspunderii subiective. Acest principiu se concretiza, în practică, prin faptul că se sancţiona uşurinţa cu care s-a îmbatat infractorul şi nu fapta pe care a săvîrşit-o

În sistemul codurilor penale actuale, răspunderea subiectivă constituie garanţia legală pentru cetăţeni, de a nu fi pedepsiţi decît dacă au săvîrşit cu vinovăţie o faptă care are un anumit grad de pericol social şi este prevazută de legea penală, cu condiţia să nu existe o cauză care să excludă răspunderea penală; de aceea, aceste cauze trebuie să fie

reglementate foarte precis în legea penală deoarece trebuie să se acorde un respect major oricărei vieţi umane, atît vieţii victimei cît şi vieţii inculpatului.

Secţiunea a II-a

Precedente legislative

În vechile noastre legiuiri existau unele dispoziţii cu privire la anumite cazuri în care nu era posibilă aplicarea unei pedepse pentru o faptă prevazută de legea penală. Astfel, în art. 59 al codului penal din Vechiul Regat, se prevedea că nici o crimă sau delict nu poate fi scuzată nici pedeapsa nu se va putea micşora decît în cazurile şi circumstanţele acelea în care legea declară fapta scuzabilă sau permite de aplica o pedeapsă mai puţin riguroasă

Observăm că încă nu era format conceptul de cauze care înlătură caracterul penal al faptei, în această reglementare, dar a fost creat un cadru legislativ prin care, în anumite situaţii, făptuitorul nu putea fi pedepsit sau se instituia o răspundere atenuată.

Codul penal român de la 1864 prevedea, într-un capitol distinct, cauzele care apărau de pedeapsă sau micşorau pedeapsa, referindu-se la pierderea uzului raţiunii, legitima apărare, minoritatea şi alte scuze şi circumstanţe atenuante.