Politica externă și de securitate comună

INTRODUCERE:

Statele sunt interesate de apărarea şi securitatea lor, întrucât mediul strategic internaţional de securitate este într-o continuă schimbare, ca urmare a complexităţii interacţiunii şi interdependenţei fenomenelor şi proceselor sociale, economice, politice, militare, demografice şi ecologice din lume. Globalizarea, fenomen complex, multidimensional şi omniprezent, generează efecte pozitive, dar şi negative, care, combinate cu ameninţările de securitate, îndeosebi cele asimetrice, pe care, într-o anumită măsură, le favorizează, creându-le câmp larg de manifestare, reprezintă un asemenea exemplu. Deoarece globalizarea şi riscurile şi ameninţările de securitate pun probleme tuturor ţărilor, conducerile acestora caută soluţii adecvate pentru a le depăşi. Într-un fel, globalizarea îşi poate găsi răspunsul în promovarea unei politici de dezvoltare durabilă a tuturor ţărilor lumii. Pe de altă parte, o soluţie viabilă împotriva riscurilor şi ameninţărilor de securitate pare a fi integrarea regională. În cadrul acesteia din urmă, statele adoptă o politică de securitate şi apărare comună, folosind resursele umane, materiale, financiare şi informaţionale de care dispune fiecare, într-o manieră colectivă.

În acest sens, un exemplu îl reprezintă Uniunea Europeană, entitate politico-economică interguvernamentală internaţională care dispune de o politică proprie de securitate şi apărare. Aceasta permite, pe de o parte, Uniunii să acţioneze consecvent şi sistematic pentru realizarea securităţii şi apărării comune, şi, pe de altă parte, ţărilor membre să-şi integreze politica naţională de securitate şi apărare în cea a Uniunii Europene. De aici, rezultă o amplificare atât a eficacităţii politicii de securitate şi apărare comună promovată de Uniune, cât şi a celei naţionale.

Desigur, existenţa politicii europene de securitate şi apărare nu înseamnă că apărarea şi securitatea statelor membre revine în totalitate UE. Aceasta nu-şi propune, şi momentan nici nu are cum, să se substituie politicii de apărare şi securitate naţionale, care continuă să existe şi să fie de competenţa fiecărui stat membru.

Actualul context internaţional permite ca statele, organizaţiile şi persoanele, care doresc şi pot, să facă apel la serviciile diverselor societăţi militare private.În prezent, există o mulţime de asemenea societăţi militare private ce pot oferi servicii de pază şi apărare, garanta securitatea cuiva – stat, organizaţie sau persoană privată - desigur, contra-cost. Prin urmare, pot exista mai multe soluţii de răspuns la riscurile şi ameninţările de securitate. O soluţie este apărarea şi securitatea colectivă garantată de o organizaţie interguvernamentală. Altă variantă o reprezintă eforturile proprii ale fiecărei ţări.

Politica Extern ă şi de Securitate Comun ă a Uniunii Europene

Într-o formă concisă de exprimare, Politica Externă şi de Securitate Comună reprezintă unul dintre pilonii UE.

După Tratatul de la Roma, construcţia europeană s-a concentrat pe aspectele economice, adică pe crearea unei pieţe comune, chiar dacă exista deja ideea unei cooperări în domeniul politicii internaţionale. Pe parcursul construcţiei europene, expresia „politică externă comună” nu şi-a găsit locul în tratatele semnate de către statele europene.

Din octombrie 1970, statele membre ale Comunităţii europene cooperau şi se străduiau să se concentreze asupra marilor probleme politice internaţionale. Dar aceasta se făcea la nivel interguvernamental, în cadrul „cooperării politice europene”. În 1986, Actul Unic European a oficializat această cooperare interguvernamentală, fără a schimba natura sau modalităţile ei de exercitare.

După intrarea în vigoare a tratatului la 1 noiembrie 1993, Uniunea Europeană, în calitate de forţă ce şi-a putut face auzită vocea pe scena internaţională, a exprimat poziţia sa asupra conflictelor armate, a drepturilor omului sau a oricărui alt subiect legat de principiile fundamentale şi valorile comune ce stau la baza Uniunii şi pe care ea s-a angajat să le apere

Dispoziţiile PESC au fost reavizate de Tratatul de la Amsterdam, care a intrat în vigoare în 1999. De atunci, articolele 11 şi 28 ale Tratatului asupra Uniunii Europene sunt expres consacrate PESC (anexa nr.3, Actorii PESC).