Geneza universului - evoluția biosferei

Cu totii ne-am intrebat macar o data ce este Cerul,ce legi il guverneaza si cum de existam noi,ca indivizi si ca locuitori ai Pamantului.

Daca pana acum omul nu putea decat sa priveasca bolta cereasca si sa observe cele cateva mii de stele,sa le admire si in cel mai fericit caz sa le noteze pozitiile,stiinta a evoluat asa incat multe din enigmele trecutului sa fie azi descifrate din punct de vedere stiintific.

Omul din cele mai vechi timpuri putea sa observe corpurile ceresti vizibile cu ochiul liber si sa le grupeze in asa numitele constelatii. El nu avea de unde sa stie insa ca si Soarele este o stea si ca stelele isi datoreaza neobosita stralucire focului termonuclear care arde in adancul lor. Nu avea de unde sa stie ca planetele - asa a numit el aceste stele ratacitoare pe bolta cereasca - cu toata stralucirea lor nu erau stele, ci corpuri intunecate a caror lumina era reflectarea, ca intr-o oglinda, a luminii primite de la Soare.

Departe de suprafata Pamantului, dincolo de ceea ce pare o cupola uriasa presarata cu stele, se intinde nemarginitul Univers, realitate parca izvorata din cele mai fantastice si tulburatoare vise. Ascuns de barierele timpului si spatiului, Universul a fost in cea mai mare parte a vremii necunoscut, neexplorat, ramanand dincolo de posibilitatile de cunoastere ale omului

In zilele noastre, instrumentele perfectionate si sondele spatiale au largit enorm orizontul cunoasterii. Imaginile obtinute cu ajutorul telescoapelor au atins frontiere de nebanuit ale Universului, la miliarde de ani lumina departare , iar analiza lor atenta arata o densitate neinchipuit de mare de galaxii. De pilda, numai in regiunea de pe cer delimitata de cele patru stele ce formeaza constelatia Carul Mare, cu ajutorul unui telescop pot fi vazute (pe cliseele fotografice) un milion de galaxii.

Pana acum cateva secole, dintr-o mandrie explicabila prin nivelul de atunci al conostintelor sale, omul a plasat Pamantul, in centrul Universului,inonjurat de celelalte corpuri ceresti( ipoteza geocentrica). Se presupunea că fiecare planeta descria cercuri (epicicluri) în jurul unui punct care se deplasa la rândul sau pe un cerc (deferent) în jurul Terrei.Abia in anul 1543, astronomul polonez Nicolas Copernic a "indraznit" sa rastoarne aceasta imagine. El a demonstrat ca Pamantul se misca in jurul Soarelui si nu invers, punand bazele a ceea ce numim noi azi Sistemul Solar . Acesta admitea ipoteza ce demonstra ca mişcarea aparentă a aştrilor pe bolta cereasca este rezultatul mişcării pământului pe orbita sa în jurul Soarelui (ipoteza heliocentrica). Ca urmare a lipsei de precizie a datelor astronomice, Copernic admitea în continuare ipoteza epiciclurilor. Ipoteza heliocentrica a revoluţionat, fiind în definitiv demonstrată de Kepler, Newton şi Hersche

In incercarile sale de a explora trecutul Universului, care se estimeaza la miliarde de ani, omul este foarte aproape de situatia unui fluture cu viata de o zi care, traind in padure, nu are cum sa observe cresterea copacilor. Oricum insa, omul are cum sa deduca evolutia unui copac din padure, de pilda. El poate gasi semintele copacilor, lastari, copaci maturi, cat si ramasitele copacilor batrani si uscati. In felul acesta, prin imaginatie si rationament el poate deduce cum apare, creste si moare un copac.

Acelasi lucru este valabil si cu ciclurile din natura, care sunt insa mult mai mari si mult mai lente. De pilda, chiar si steaua cu viata cea mai scurta - caci si stelele se nasc si mor - dureaza cat milioane de vieti omenesti. Examinand insa un mare numar de stele in diferite stadii ale dezvoltarii lor, se poate intelege usor ciclul nasterii si mortii stelelor. Acest proces din Univers este continuu si zilnic deschis observatiilor.

Dar pentru a vorbi despre Univers,trebuie sa stim cum a luat nastere acesta. Stiinta de azi vehiculeaza mai multe teorii privind aparitia si existenta vietii. “Big Bang”-ul este una din cele mai răspândite teorii cosmologice, fiind admisă de majoritatea astrofizicienilor ca model standard de formare a Universului. Numele teoriei "Big Bang" a fost dat dat de astronomul englez Fred Hoyle în 1950. Se porneşte de la ideea că la începuturi, cu circa 13,7 miliarde de ani în urmă, universul încă nu exista. Ceea ce a existat a fost doar un punct de o natură cu totul specială, o aşa-numită singularitate, ceva fără dimensiuni dar cu o energie nesfârşită. La momentul "zero" acest punct a ieşit din starea lui de singularitate (încă nu se ştie din ce cauză) şi şi-a manifestat uriaşa energie printr-o inimaginabilă explozie, care mai continuă şi în ziua de azi."Teoria Big Bang" se referă la un fel de explozie specială (deoarece nu s-a produs într-un spaţiu deja existent), care a dus la apariţia materiei, energiei, spaţiului şi timpului, altfel spus la existenţa Universului. Această teorie încearcă să explice de ce universul se extinde permanent încă de la apariţia sa, şi de ce pare a fi uniform în toate direcţiile.

Ce nu pot insa astrofizicienii explica este apariţia universului la secunda "zero" (momentul iniţial). Ei iau ca punct de plecare momentul 10-43 secunde după explozia originară (Big Bang). La această "vârstă fragedă" tot Universul era conţinut într-o sferă de mărime infimă, subnucleară, de numai 10–33 centimetri (nucleul unui atom are ordinul de mărime de 10–13 centimetri). Temperatura la acel stadiu era însă inimaginabil de mare, de ordinul a 1032 K.Teoriile nu merg mai devreme de momentul de 10–43 secunde; ele se izbesc de „zidul lui Planck” (ştiinţa este incapabilă să explice comportamentul atomilor în condiţiile în care forţa de gravitaţie devine extremă, aşa cum era deja în universul de 10–33 centimetri). „Zidul lui Planck” reprezintă de fapt existenţa limitelor minime fizice ale cunoaşterii; una din barierele fizice este „quantumul de acţiune” sau aşa-numita "Constantă a lui Planck" = 6,62 10–34 Joule secundă, care reprezintă cea mai mică dintre cantităţile de energie existente în lumea noastră fizică, adică limita divizibilităţii spectrale şi, prin aceasta, limita extremă a oricărei divizibilităţi. Prin analogie există o „lungime ultimă” numită şi „Lungimea lui Planck”, precum şi „Timpul lui Planck”, care este cea mai mică unitate de timp posibilă teoretic. Ecuaţia lui Schrödinger, denumită după fizicianul austriac Erwin Schrödinger, care a propus-o în 1926, descrie interdependenţa matematică dintre spaţiu şi timp în mecanica cuantică.