Comportament Organizațional

Curs 1-2

Capitolul I

Geneza si evoluţia conceptuală a comportamentului organizaţional

În ultimele decenii ale secolului XX. preocupările pentru investigaţiile centrate pe organizaţii au fost mai mult de ordin practic, dorindu-se maximizarea performanţelor organizaţiilor, fie ele politice, economice, militare, culturale.

Presiunea interesului economic şi limitele poziţiilor epistemologice utilixate-predominante sunt poziţiile pragmatiste şi comportamentiste (behavioriste)-au făcut ca preocuparea pentru clasificări teoretice sa fie una marginală. Prin abordări empirice s-a încercat schiţarea unor reţete de conducere, liste de aspecte care să fie luate în considerare pentru ca deciziile să fie cât mai performante.

Investigaţiile centrate pe organizaţii în diferite orizonturi informaţionale au fost eterogene dar ele s-au dovedit utile pentru a produce anumite raţionalizări în activitatea organizaţiilor, în "conducerea" şi administrarea lor, în pregătirea liderilor, în îmbunătăţirea comunicării în intenorul organizaţiilor şi între anumite genuri de organizaţii. Prin studii şi experimente de laborator au fost identificate "relaţiile de dependenţă" a angajatului faţă de organizaţia angajatoare. În sprijinul acestei afirmaţii sunt lucrările lui Hugo Munsterberg (1863-1916), un psiholog de origine germana, ale cărui experimente realizate la Universitatea Harvard i-au adus titlul de "părinte al psihologiei industriale sau aplicate". Munsterberg şi-a propus să identifice modalităţi de corespondenţă între abilităţile noilor angajaţi şi cerinţele de muncă ale companiei angajatoare în speranţa influenţării pozitive a atitudinilor angajaţilor faţă de muncă (H. Munsterberg. 1913).

Această perspectivă de analiză şi aplicaţie practică, în orizontul informaţional oferit de ştiinţele comportamentale a dominat până la sfârşitul anilor '50 ai secolului XX (M. Vlasceanu 2003). Din perioada anilor '50-'60 a secolului XX perspectiva comportamentului organizaţional a început să câştige teren şi să fie relevantă pentru progamele de cercetare, cât şi pentru cele academice dedicate organizaţiilor publice sau non-profit.

1.1. Dezvoltarea conceptului de comportament organizaţional

Dezvoltarea conceptului de comportament organizaţional este rezultatul proceselor cognitive concretizate în teoriile despre organizare şi management care s-au conturat în mod deosebit, cu începutul secolului XX. La sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX se produce o schimbare de paradigmă în studiul organizaţiei, centrată pe conceptele de organizare şi management care a generat "managementul ştiinţific classic".

"Preocuparea fundamentală viza căutarea unor modalităţi de creştere a eficienţei producţiei printr-o organizare optimă, ştiinţifică" (M.Vlăsceanu 2003).

Primele încercări de analiză sistematică a problematicii privind organizarea activităţii în cadrul organizaţiei industriale (de producţie) aparţin lui F.W.Taylor, H.Fayol, L.Gulic şi L.F.Ilrwic, care sunt consideraţi reprezentanţi ai teoriilor clasice despre organizaţii. Aceste teorii s-au centrat cu precădere pe aspectele organizatorice şi manageriale, accentuând dimensiunea materială a întreprinderii, şi au ignorat oamenii cu nevoile, aspiraţiile şi interesele lor. De aceea au fost denumite, adesea teorii despre ,,organizaţiile fără oameni".

Încercând să ofere o bază ştiinţifică problemelor de organizare şi de conducere, Taylor şi Fayol au formulat o serie de principii care au impulsionat preocupările pentru ceea ce Taylor a numit "management ştiinţific" al întreprinderii. În opinia sa, supoziţia cea mai importantă cu privire la motivarea oamenilor în muncă a fost aceea că interesul economic era singurul în măsură să determine realizarea de performanţe.

Toată această perioadă a fost dominată de conceptul de "om economic", un om interesat în primul rând de câştigurile financiare şi ale cărui capacităţi trebuiau utilizate pentru satisfacerea intereselor lui economice. Se presupunea că este lipsit de sentimente şi poate fi manipulate ştiinţific, exact ca maşinile.

Ideea de bază a teoriilor clasice o constituie organizarea, raţionalitatea şi eficientizarea muncii. Se pune problema cum să fie mai raţională şi mai eficientă activitatea muncitorului.

Raţionalizarea muncii presupune analiza atentă a fiecărei activităţi pe care o desfăşoară muncitorul, divizarea ei în părţile componente simple, în studiul mişcărilor şi al timpului necesar pentru realizarea fiecărei mişcări. Timpul optim ca şi modalităţile cele mai eficiente de lucru pot fi stabilite prin studiul ştiinţific al activităţilor, prin observare şi experiment. Pentru aceasta se impune studiul sistematic al fiecărei activităţi, definirea clară a sarcinilor, eliminarea măsurilor inutile şi a dezordinii şi selecţia lucrătorilor în funcţie de capacitatea de a răspunde criteriilor impuse de raţionalizarea şi organizarea ştiinţifică a muncii. Selecţia muncitorilor trebuie să se facă pe două direcţii:

a) printr-un proces de instruire, strict delimitat de sarcina de lucru, deci competenţe strict delimitate de indicatorii de eficienţă;

b) printr-un proces de motivare a muncitorilor gândit în termeni economici şi anume motivarea prin salariu.

"Managementul ştiinţific" al lui Taylor a vrut să facă din individ o maşină perfectă, înlăturând "legătura organică" între muncitor şi organizaţie.

Taylor şi ceilalţi nu au sesizat că orice organizaţie este produsul şi expresia interacţiunilor dintre oameni întru satisfacerea de nevoi, aspiraţii şi interese, că oamenii întreţin organizaţia prin specializarea lor şi în conexiune cu alte organizaţii întreţin şi susţin oamenii poziţionaţi în aceasta.

Contribuţia lui Fayol constă în separarea funcţiilor şi activităţilor de conducere de cele de execuţie. Acesta are în vedere conceptul de „diviziunea muncii" care implică două tipuri de activităţi: unele care fac presiuni pentru asumarea responsabilităţilor de conducere iar altele pentru asumarea responsabilităţilor de execuţie. Fayol consideră că această separare este în firea lucrurilor, întrucât există oameni care pnn „natura" lor sunt dotaţi să devină conducători, iar alţii doar executanţi. Iată, dacă la început prin „management ştiinţific" se urmărea raţionalizarea şi eficientizarea muncitorului (a executantului) acum acestea se extind şi asupra raţionalizării activităţilor de conducere în încercarea de fundamentare ştiinţifică a lor.