Introducere în Economie

lA INTRODUCERE ÎN ŞTIINŢELE ECONOMICE DISCIPLINĂ FACULTATIVĂ

Sem. I, Anul I

TEMA 1: INTRODUCERE ÎN ECONOMIA POLITICĂ 1.1. Nevoile umane şi resursele umane

Prin factori de producţie înţelegem totalitatea resurselor naturale şi umane care, prin transformări succesive, servesc satisfacerii necesităţilor individului.

Nevoile umane reprezintă cerinţele indivizilor de a avea şi de a folosi bunuri materiale şi servicii în conformitate cu necesităţile fiziologice, psihologice, sociale şi spirituale ale fiinţei umane.

Există o piramidă a trebuinţelor realizată de psihologul Abraham Maslow, care ierarhizează aceste nevoi umane. A. Maslow pune la baza piramidei trebuinţele fiziologice, urmate de cele de confort social, de securitate materială şi spirituală. Pe cea mai înaltă treaptă aşează satisfacerea spiritului uman. Toate aceste trebuinţe au o latură subiectivă, proprie fiecărui individ, dar şi o latură obiectivă care ţine de specificul tipului de societate în care trăieşte individul.

Caracteristicile nevoilor umane sunt: limitarea lor ca volum şi nelimitarea ca număr; sunt complementare, concurente şi substituibile (adică unele se dezvoltă în detrimentul altora). În orice societate umană există nevoi individuale, de grup şi generale. În funcţie de timp, nevoile pot fi: curente, de perspectivă, permanente, periodice şi întâmplătoare.

Nevoile umane cunosc o evoluţie spaţio-temporală specifică şi satisfacerea lor în cel mai înalt grad reprezintă scopul activităţii economice.

Resursele umane reprezintă totalitatea potenţialităţilor fizice, profesionale şi spirituale de care dispune o personaă sau un grup de persoane. Angelica Băcescu şi Marius Băcescu vorbesc în Dicţionarul de macroeconomie (Bucureşti, editura All, 1993, p. 106) de resurse umane naţionale, pe care le definesc ca “totalitatea persoanelor fizice, de aceeaşi cetăţenie, care locuiesc în interiorul sau în afara graniţelor ţării la un moment dat”.

Bunurile economice reprezintă totalitatea mărfurilor şi serviciilor care pot satisface o anumită trebuinţă umană. Conceptul de bunuri are două subdiviziuni: bunuri libere (naturale), de exemplu apa, aerul, lumina şi bunuri economice, care se manifestă numai în legătură cu satisfacerea unor trebuinţe umane. În funcţie de diferite criterii de clasificare, bunurile pot fi împărţite în: materiale (servicii); directe (de consum personal); indirecte (de consum colectiv, de producţie, de investiţii, de transport).

Între necesităţile umane şi bunurile economice există o legătură reciprocă, în sensul că există o intercondiţionare a unora cu celelalte şi o modificare reciprocă a acestora.

Un concept cheie pentru ştiinţa economiei îl reprezintă cel de reproducţie a activităţilor economice (de reluare de fiecare dată, pe o scară mai largă a activităţii economice anterioare cu scopul de a satisface un număr mai mare de trebuinţe). În reproducţia activităţii economice intră următoarele sfere (diviziuni): producţia; repartiţia; circulaţia; consumul bunurilor economice.

Producţia este acea activitate economică prin intermediul căreia se combină într-un mod creator, original, factori de producţie, materiali şi umani în vederea obţinerii de bunuri şi servicii economice. Producţia este de două feluri: de bunuri şi de servicii.

Repartiţia bunurilor economice reprezintă un proces de dirijare la nivel social, prin mecanisme bine precizate, specifice fiecărui tip de societate umană, a bunurilor economice obţinute de acea societate.

Circulaţia este un ansamblu de procese, de dirijare precisă a bunurilor şi serviciilor într-o societate.

Consumul bunurilor reprezintă un domeniu distinct al activităţii economice - actul care constă în folosirea efectivă a bunurilor economice, activitate care verifică utilitatea acestora şi concordanţa lor cu nevoile şi dorinţele oamenilor.

Consumul poate fi individual sau social. Din altă perspectivă, consumul mai poate fi intermediar (care constă în folosirea unor bunuri economice în procesul de producţie, ceea ce duce la pierderea caracteristicilor esenţiale ale acestor bunuri şi obţinerea altora, cu alte caracteristici) şi final (bunurile sunt folosite conform caracteristicilor pentru care au fost produse).

1.2 - Activitatea economică şi ştiinţa.

Economia este o ştiinţă dătătoare de soluţii şi concluzii, care-l îmbogăţesc pe cel care o practică. Totul are legătură cu realitatea, cu viaţa de zi cu zi. Cifrele ascund în saptele lor activitatea oamenilor. În economie cifrele arată cum evoluează o ţară sau cum trăiesc oamenii acelei ţări.

La nivelul economiei unei ţări se pot înregistra două mari zone de desfăşurare a activităţii economice:

1) Macroeconomia - care reprezintă evidenţierea la dimensiunea întregii ţări a tuturor activităţilor economice desfăşurate.

2) Microeconomia - totalitatea activităţilor economice înregistrate la nivelul unei întreprinderi sau a unei unităţi economice (firme).

Economia se desfăşoară în modalităţi specifice la nivelul celor două entităţi şi este extrem de importantă cunoaşterea şi stăpânirea dinamicilor şi interdependenţelor de dezvoltare specifice acestora. Conceptele care explică această dinamică sunt cele de fenomen şi proces economic.

Fenomenul economic reprezintă forma exterioară a activităţii economice, trăsăturile esenţiale ale acestei activităţi, care pot fi cunoscute de oameni în mod distinct.

Procesul economic reprezintă totalitatea transformărilor cantitative, structurale şi calitative ale unei activităţi economice şi care pot fi cunoscute în timp şi spaţiu.

O legătură esenţială între activitatea economică şi ştiinţa economică este ilustrată de premiile Nobel, pentru ştiinţe economice atribuite de 35 ani de zile. Premiul Nobel pentru ştiinţe economice din 1998, a fost atribuit de către Academia Regală de Stiinţe a Suediei, indianului Amartya Sen, pentru "contribuţii esenţiale în cercetarea chestiunilor fundamentale ale bunăstării economice şi analiza dezvoltării".

Amartya Sen s-a născut în Bengal (India) în 1933, iar în 1981 a scris studiul "Sărăcie şi foamete", prin care a stabilit că o înţelegere a apariţiei foametei presupune analiza impactului factorilor socio-economici asupra diferitelor grupuri sociale şi asupra posibilităţii de a acţiona a fiecărui individ. Fost profesor la Universitatea Harvard (SUA), iar în prezent la Trinity College din Cambridge (Anglia), A. Sen are lucrări în domeniul teoriei alegerii sociale, studii despre bunăstare, foamete, sărăcie. “Analizând informaţiile privind bunăstarea diferită a indivizilor în condiţiile deciziei colective, el a dezvoltat fundamentele teoretice pentru compararea diferitelor distribuţii ale bunăstării societăţii şi a definit cu mai multă acurateţe indicii de sărăcie” se spunea în comunicatul Academiei Regale de Stiinţe a Suediei. Studiind catastrofele sociale din India,

Bangladesh, Etiopia şi Africa Sahariană, A. Sen a arătat că puţinătatea hranei nu este o suficientă explicaţie pentru foamete. Economist de marcă şi, în acelaşi timp un profund umanist, laureatul Nobel a "aprofundat cunoaşterea condiţiilor necesare pentru integrarea valorilor individuale în sânul unei decizii colective, astfel încât luarea deciziilor colective să fie compatibilă cu dreptul indivizilor". A. Sen este al patrulea indian care primeşte Premiul Nobel, după Rabindranath Tagore (literatură, 1913), Chandrashekhar Venkata Raman (fizică, 1930) şi Maica Tereza (Premiul Nobel pentru pace, 1979). A fost pentru prima oară când s-a decernat Premiul Nobel pentru ştiinţe economice unui economist din Asia.