Extras din seminar

Secţiunea 1. Normativitatea în afaceri

Prin normativitate se înţelege, o dată, starea unui câmp de relaţii sociale, a unor statute sau condiţii personale, instituţionale, de a fi reglementate cu forţă sau în manieră juridică, astfel încât în caz de criză sau conflict într-un raport dat, să se poată da o soluţie sau rezolvare obligatorie acestora, ce poate fi impusă, la nevoie, cu asistenţa şi intervenţia forţei publice.

În acest sens, se spune obligaţiile unui comerciant sau contractul de mandat comercial beneficiază de o normativitate, sunt reglementate juridic, sunt normate juridic.

În acelaşi sens, se putea spune că, în 1995, contractul de leasing nu era reglementat, normat juridic, deşi operaţiunile corespunzătoare lui erau invocate într-o hotărâre de guvern care le crea un regim vamal favorabil.

A doua oară, prin normativitate sau normare juridică, se înţelege ansamblul însuşi de norme juridice sau reglementări juridice reprezentat prin diferite acte de autoritate legislativă, care sunt rezultatul unor emisiuni normative (legislative) ale entităţilor publice creditate cu competenţa corespunzătoare, cum sunt, ca regulă, într-un stat de drept, parlamentul, guvernul, anumite autorităţi publice naţionale (centrale).

În acest sens, se spune că normativitatea în comerţ este dată, asigurată de Constituţie, de legile emise de Parlament, de ordonanţele şi hotărârile emise de Guvern, de unele acte ale unor autorităţi publice abilitate de lege în cadrul constituţional (cum este cazul în afaceri cu Banca Naţională a României, cu Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, cu Consiliul Concurenţei ş.a.) şi, când legea dispune, uzurile sau uzanţele comerciale.

Potrivit acestui înţeles al normativităţii, noţiunea de act normativ este cea mai cuprinzătoare pentru a desemna o reglementare juridică sau de drept: o constituţie, o lege, o ordonanţă de guvern.

Cu sensul de act normativ comun, deci lato sensu, "legea" este felul vehiculat şi în afaceri, astfel că, uneori, şi când se evocă o ordonanţă sau o hotărâre de guvern, tot cuvântul "lege" este utilizat.

În sens restrâns, stricto sensu, "legea" este actul normativ emis de către Parlament (se înţelege, nu şi hotărârile sau declaraţiile comune ori individuale ale celor două Camere).

Se admite şi se practică în toate civilizaţiile juridice moderne, care se revendică şi "state de drept" (în care legea este deasupra intereselor individuale, egală pentru toţi, iar puterea publică, politică, supusă unui control social şi jurisdicţional), că raporturile din sfera comerţului sau de afaceri sunt reglementate juridic prin acte normative, ca izvoare originare de drept comercial sau al afacerilor şi prin uzuri sau uzanţe, ca izvoare de drept derivate, subsidiare, operând acolo unde legea le declară eficiente ori acolo unde legea nu dispune şi unde ele s-au consacrat pentru a suplini tăcerea legii.

Se poate spune că uzurile sau uzanţele normative servesc unei normativităţi complementare sau de substitut în raport cu normativitatea juridică de emisiune statală sau publică.

Întinderea şi conţinutul normativităţii în comerţ (în afaceri) sunt date în principal de funcţionarea principiului libertăţii în afaceri, fondat în bună măsură pe caracterul majoritar supletiv al normelor juridice (de drept) dedicat afacerilor, de tradiţii, de forma de stat, de situaţia ţării respective faţă de tendinţele şi practicile de integrare şi mondializare şi de rolul jurisprudenţei.

Astfel, în SUA, normativitatea juridică asigurată de actele legislative este slab caracterizată, adoptarea unui cod comercial ("Uniforme Comercial Code") fiind reuşită abia în 1968, după 25 de ani de lucrări pregătitoare oficiale .

Apoi, normativitatea în dreptul european al afacerilor, este esenţialmente dependentă de deciziile autorităţilor şi jurisdicţiilor comunitare .

Secţiunea 2. Ierarhia normativităţii în afaceri.

Utilizarea nereuşită sau neinspirată a unor noţiuni precum cele de act normativ, lege, reglementare obligatorie, confuzia relativ la forţa unor acte normative diferite, creditul nejustificat acordat unor reglementări subordonate legii, în dauna acesteia, reclamă realizarea unui tablou al ierarhiei actelor normative, în general, şi în afaceri, în special.

În vârful oricărei ierarhii normative sau legislative se află Constituţia (a noastră, adoptată la 8 decembrie 1991) supranumită şi "legea fundamentală", orice dezacord al unei legi, numită ordinară în raport cu cea fundamentală sau al unei ordonanţe de guvern, fiind sancţionabil pe calea controlului de constituţionalitate exercitat de Curtea Constituţională.

Legile adoptate de Parlament, ordinare sau organice reprezintă izvorul de drept sau normativ comun şi cel mai frecvent pentru orice materie legislativă şi ele se raportează numai la Constituţie, iar, în materia drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, şi la convenţiile internaţionale.

Urmează actele normative adoptate de Guvern, numite ordonanţe, clasificate de Constituţie ca ordonanţe simple, emise în temeiul unei legi a Parlamentului de abilitare a Guvernului de a le emite ("delegarea legislativă") şi ca ordonanţe de urgenţă, emise "în cazuri excepţionale" (art. 114 (4) din Constituţie), fără condiţia unei legi de abilitare.