Extras din seminar

“Globalizarea.Sperante si deziluzii” este o carte remarcabilă. Autorul atrage

prin experienţele sale, ca economist şef la Banca Mondială pentru a explica evenimente majore în Economia globală a anilor 1990.

El a profitat din plin de poziţia sa pentru a scrie despre schimbări importante

în economia globală.

Profesorul Stiglitz are multe de spus despre modul în care factorii politici afectază

FMI, Trezoreria SUA, sau Organizaţia Mondială a Comerţului. El pretinde (p XIII) că interesele privatizării au invocat practic un proces de liberalizare, producând astfel criza.

Ideologia de piaţă liberă a servit ca acoperire intelectuală pentru aceste interese în eforturile de a justifica pretinsa privatizare.

Profesorul Stiglitz susţine că experienţa cu aceste politici este respinsă în cazul privatizării rapide, şi indică necesitatea unei mai puternice şi mai deschise guvernări.

Exemplele din această carte reprezintă suport teoretic, argumente importante în ceea ce priveşte economia politică.

Stiglitz afirma că interesele speciale utilizează tarife şi a alte măsuri protecţioniste pentru a creşte veniturile lor în detrimentul altora "(p. 13). El susţine că argumentele prezentate explică problemele esecului pietei în ţările în curs de dezvoltare.

La pagina 19, Stiglitz susţine că miniştrii comertului, miniştrii de finanţe şi

guvernatorii băncilor centrale se aliază cu membrii de afaceri vizând interesele proprii. Stiglitz susţine că privatizarea în Rusia a dus la o crestere chiriei. "Aceasta privatizare" a contribuit mai de grabă la îmbogăţirea miniştrilor guvernului decât la cresterea economică a tării. El menţionează, de asemenea, (P71), sponsorizarea de către Banca Mondială şi SUA a

afacerii de energie electrică cu Pakistanul, în cazul în care profiturile obţinute erau destul de mici în comparatie cu costurile exorbitante.

Autorul descrie ideea că o creşterea economică va ajunge în cele din urmă pe umerii celor săraci, care îsi vor petrece o mare parte din timp încercând o maximizare a profitului. În schimb, averea va ajunge la membrii grupurilor de interese.

Stiglitz descrie modul în care Boris Elţîn a creat o clasă puternică de oligarhi şi oameni de afaceri. FMI a imprumutat miliarde de dolari în Rusia, în timp ce elitele politice au beneficiat de privilegii fiscale speciale şi publice.

Oficialii locali ai Guvernului storc firmele private atât de tare încât acestea nu au nicio motivaţie de a mai investi (p190).

Profesorul Stiglitz se gîndeste cu părere de rău la faptul că FMI furnizează miliarde pentru a salva băncile, dar nu si pentru subvenţiile pentru produsele alimentare destinate maselor sărace, de exemplu (p. 130, 216). El condamnă Trezoreria şi FMI pentru cei 30 miliarde $ acordati Japoniei. Acesti bani au ajutat mai degrabă băncile, mai ales pe cele americane, decât situaţia economică a Japoniei (p113). Se evidentiază, de asemenea, acordarea celor 23 miliarde $ pentru a salva interesele financiare în timpul crizei asiatice (p119).

Stiglitz acuză în mod explicit orizontul economic îngust al FMI deoarece nu are în program acordarea de subvenţii pentru săraci (p77).

Este de părere "că pieţele duc la rezultate eficiente provocând globalizarea”.

Cartea furnizează dovezi ample că FMI acordă subvenţii mici, dar numai în interese de afaceri.

Stiglitz face referire la teorema lui Coase (p164)

Profesorul Stiglitz susţine că pieţele necesită o concurenţă perfectă şi informaţie perfectă (p74) deoarece agenţii de pe pieţele perfecte denotă lipsa de informare şi se confruntă cu costuri de tranzacţie, pieţele nu vor reuşi să livreze eficient rezultate. El comite eroarea Nirvana, presupunând că un guvern nu poate, în principiu, să îmbunătăţească mereu imperfecţiunile pieţei (Demsetz 1969).

Având în vedere că această carte contine mai multe exemple referitoare la eşecul guvernului, eşecul său de a evita această eroare logică este deosebit de ciudat.

Profesorul Stiglitz dă mult credit strămoşului intelectual al FMI, John Maynard Keynes, pentru a explica de ce pieţele au nevoie de intervenţia guvernului pentru a conlucra.

Din păcate, el nu face nimic pentru a dovedi această afirmaţie. Totuşi, el descrie (pp116-8) modul în care FMI a declanşat o cădere financiară în Asia, datorită politicilor monetare adoptate, insistenţa FMI privind înăsprirea politicii monetare determinând închiderea unor bănci din Asia, provocând un colaps bancar.

Acest exemplu este o reminiscenţă a operei lui Milton Friedman si Anna Schwartz, în care acestia arată modul în care politica monetară si financiară induse au cauzat prăbusirea economică.

Profesorul Stiglitz are de asemenea o viziune ciudată privind comerţul liber. El acuză pe bună dreptate, naţiunile industrializate, de ipocrizie, pentru că fac presiuni asupra comerţului liber, în timp ce naţiunile în curs de dezvoltare practică protecţionismul. El condamnă subvenţiile agricole din Vest şi politicile de protecţie a aluminiului din SUA dar şi producătorii de uraniu. De asemenea, el recunoaşte că schimburile comerciale internaţionale au dus

la ratele ridicate de creştere economică şi o reducere a sărăciei (p. 4).

Autorul susţine că logica FMI implică faptul că pieţele se cunosc cel mai bine (p101). Totuşi, el indică în mod repetat că oficialii FMI au ştiut mai bine decât oricine altcineva cum să realizeze planul de producţie (pp. 24, 127, 147). De asemenea, el afirmă că economistii FMI cred că pieţele pot expune pesimism excesiv (p198).

Profesorul Stiglitz relatează o experienţă în cazul în care FMI a insistat cu privire la închiderile de bănci(P116). De asemenea, el menţionează (p118) că “FMI a intervenit cu decizii care obligau firma să producă si care influentau modul în care ar trebui să fie organizată ". El mai reclamă şi faptul că FMI a forţat restructurarea băncilor din Indonezia (p128).