Sistemul Monetar Contemporan

Sistemul monetar contemporan.

Accentuarea procesului de nerespectare a principiilor pe care a fost cladit Sistemul Monetar de la Bretton Woods, ca urmare a dezechilibrelor din economia mondiala, s-a soldat cu o puternica criza a acestui Sistem care a dus la incapacitatea reala de manifestare. Momentul decisiv l-a constituit "ruperea" dolarului de aur, precum si trecerea la flotarea cursurilor valutare, cand s-a trecut de la cursurile fixe dar ajustabile tip Bretton Woods la cursurile centrale ajustabile initiate de Acordul Smithsonian (cu o perioada "atribuibila" cuprinsa intre 1971 - 1973).

Dupa 1973, s-a trecut la flotatia libera a monedelor nationale insa, nici pana in prezent, ea nu a ajuns la parametrii teoretic posibili, putandu-se vorbi doar despre o flotatie impura a monedelor (denumita oficial a fi caracterizata de cursuri flotante, total flexibile). Acest lucru se datoreaza in primul rand statelor carora nu le este indiferenta evolutia ratelor de schimb a monedei nationale, ca element final al intereselor comerciale pe care le au. Astfel, majoritatea satelor au creat mecanisme prin care sa controleze pe cat de mult posibil pietele instrumentelor financiare derivate (segment de piata deosebit de mobil si care cunoaste o dinamica semnificativa), dar si activitatea bancilor comerciale, chiar daca este unanim recunoscut ca autoritatile monetare nu au o capacitate estimabila de a controla intregul mecanism (principala problema fiind lipsa mijloacelor financiare - rezervele lor reprezentand procente infime la nivelul volumului tranzactiilor comerciale, pietele financiare sunt dereglementate - nu exista norme globale dupa care sa se desfasoare tranzactiile financiare, iar transnationalizarea vietii economice si a celei financiare pune problema stabilirii genului de autoritate care va controla aceasta activitate).

Modificarea statutului FMI din 1978 avea sa confirme lichidarea Sistemului prin faptul ca a "demonetizat" aurul si a interzis utilizarea lui ca etalon (raportarea valutei nationale la aur) si ca mijloc de plata (proces numit "demonetizarea aurului", la care FMI a subscris chiar de la inceput, vanzand o parte din rezerva de aur sau inapoind-o tarilor membre care au subscris-o, amanand pentru un viitor nedefinit obligatia statelor membre de a avea valori paritare si paritati oficiale) inlocuind principiul stabilitatii paritatilor si a cursurilor valutare cu principiul flotarii libere (determinante fiind relatiile de piata in domeniul financiar monetar international).

Lansarea "Drepturilor Speciale de Tragere" (DST), moneda compozita, cu existenta contabila, emisa de FMI, se dorea a fi un "nou etalon international". Cu toate acestea, dolarul ramane o moneda de baza pe piata monetara pastrandu-si o forta deosebita in ceea ce priveste forta sa liberatorie, datorata si compozitiei rezervelor valutare ale statelor. Astfel, desi dolarul a cunoscut un regres in compozitia acestor rezerve, el continua sa monopolizeze peste 50 % din acestea, fapt ce atrage, in continuare, pozitia de monopol si de principal "modificator" al pietelor valutare (in marea majoritate debusolate de variatiile destul de ample ale cursurilor de schimb - de exemplu, o simpla declaratie a unui responsabil al Rezervei Federale Americane poate provoca mutatii rapide in marimea ratelor de schimb, cu recul destul de important la nivelul oricarei tari dependente de evolutia acestuia).

Problemele au continuat sa apara si, incepand cu 1985, incepe perioada cursurilor "oarecum flexibile" (Acordul de la Hotelul Plaza - New York al Grupului celor 5"). Aici a inceput perioada de scadere a cursului dolarului american si a unei perioade de ingradire a flexibilitatii cursurilor de schimb, respectiv de accentuare a controlului asupra miscarilor de curs. Aceasta se intentiona a fi o perioada de tranzitie spre stabilirea unor regimuri de cursuri "mai stabile", eventual sub forma unor asa-numite "zone obiective"/ "zone de obiectiv".

La inceputul anilor '90 se mentinea suprematia dolarului in special datorita faptului ca autoritatile centrale si cele monetare controleaza intr-o oarecare masura schimbul de moneda, avand atat o incapacitate tehnica limitata de a realiza integral acest control cat si o incapacitate reala legata de adaptarea la factorii economici pe care acestea le pot doar influenta. Dovada sta analiza regimului valutar al statelor lumii in aceasta perioada caracterizata de faptul ca peste jumatate din totalitatea statelor se raportau unei fixitati rigide pe fondul unei contributii nesemnificative la PIB-ul mondial (mai putin de 5 %), pe cand cealalata "mai putin de jumatate" se raporta, in procente relativ egale unei fixitati ajustabile (avand la baza mai putin de o treime din PIB-ul mondial) sau unei flotatii libere (cu peste doua treimi din PIB - fiind , deci, vorba despre statele cele mai puternic dezvoltate).

Aceasta evolutie este confirmata si de evolutia la inceputul anilor 2000 caracterizata de promovarea unei politici de control a resurselor valutare si a flotarii, pe baza corelarii indicatorilor macroeconomici, la care adera si nou creata Uniune Europeana cu sistemul sau monetar si puternicul Euro care tinde sa "egaleze" dolarul american ca forta si functie. In ceea ce pribveste perspectivele Sistemului Monetar International, acestea continua sa fie incerte si axate pe doua mari categorii. Pe de o parte se cere intoarcerea la cursurile fixe iar, pe de alta arte, se cere perfectionarea sistemului cursurilor flotante.

Sustinatorii flotarii libere considera ca aceasta ar avea o serie de avantaje reprezentate de:

- un instrument suplimentar al stabilitatii - este preferabil sa se inregistreze modificari mai mici chiar daca se realizeaza la perioade scurte, comparativ cu modificarile la intervale indelungate dar cu efecte de amploare, cum este cazul cursurilor fixe, argumentandu-se suplimentar ca flotarea nu presupune instabilitate si dezordine ci "un alt fel de stabilitate" dictata in special de relatiile de piata;

- flotarea contribuie la echilibrarea automata a balantelor de plati - stabilirea cursurilor prin ajustari repetate pe piata valutara, la punctul de echilibru al cererii si ofertei este un factor de corectare automat al balantelor de plati.

- costurile reduse ale rezervelor valutare - in cazul cursurilor flotante apar "garantat" costuri scazute, mai ales atunci cand autoritatile nu intervin pe piata pentru a mentine o rata de schimb prestabilita, mentinerea rezervelor fiind inutila ("se evita sterilizarea inutila a rezervelor");