Uniunea Vamală Europeană

Tratatul de la Roma prevăzuse o perioadă tranzitorie de 12 ani pentru înlăturarea progresivă a barierelor vamale între statele membre ale CEE şi punerea în practică a unui tarif extern comun. Pentru realizarea Uniunii Vamale erau prevăzute trei etape.

O primă etapă, în perioada 1958-1961, îşi propunea reducerea taxelor vamale interioare cu cel puţin 25%, creşterea contingentelor de import cu cel puţin 60% şi adoptarea legislaţiilor vamale. În cea de a doua etapă, 1962-1966, se urmăreau o nouă reducere a taxelor vamale interioare cu 25%, creşterea cu 80% a contingentelor de import şi reducerea cu 30% a diferenţei existente între tarifele naţionale şi tariful vamal extern comun, calculat după media aritmetică a taxelor aplicate de fiecare ţară la 1 ianuarie 1957. Ultima etapă, desfăşurată în perioada 1967-1969, îşi propunea eliminarea taxelor vamale interioare, a contingentelor şi a tuturor obstacolelor din calea liberului schimb în interiorul Comunităţii, aplicarea generalizată a tarifului vamal exterior comun, precum şi libera circulaţie a persoanelor şi bunurilor. La 1 iunie 1968, cu 18 luni în avans faţă de ritmul prevăzut prin Tratatul privind CEE, cei şase eliminau toate tarifele vamale intracomunitare asupra produselor industriale.

Efectele creării unei organizaţii regionale vizează atât costuri, cât şi beneficii. Aderarea la o grupare regională nu presupune automat creşterea bunăstării generale. Viner şi Byé sunt consideraţi primii care au oferit o bază pentru analiza sistematică privitoare la uniunea vamală. Anterior lui Viner, literatura cu privire la uniunea vamală, scrisă din perspectivă economică sau neeconomică, de adepţi ai liberului schimb sau ai protecţionismului, era, cu foarte mici excepţii, favorabilă constituirii uniunilor vamale. Viner are meritul unei analize mai realiste, care scoate în evidenţă atât avantajele cât şi posibilele dezavantaje ale ale acestei forme de integrare, arătând că efectele nu se pot stabili apriori, ci depind de situaţia concretă a constituirii uniunilor.

Teoria clasică privind uniunea vamală susţinea ideea că aceasta duce aproape întotdeauna la creşterea bunăstării. Raţionamentul era relativ simplu: comerţul liber maximizează bunăstarea mondială, uniunea vamală reduce barierele tarifare şi astfel se produce o evoluţie către comerţul liber, de unde rezultă că uniunea vamală va determina creşterea bunăstării generale, chiar dacă nu o va maximiza. Viner a arătat că acest raţionament nu este corect, introducând conceptele de creare şi deturnare de comerţ. Crearea de comerţ se referă la modificările în consum, de la produsele interne mai costisitoare, la cele mai ieftine din ţara parteneră. Deturnarea de comerţ se referă la modificarea sursei importurilor, de la sursele mai ieftine, exterioare uniunii vamale, la cele ale partenerilor, mai scumpe. Rezultatul creării unei uniuni vamale depinde, aşadar, de rezultatul net al acestor efecte. Concluzia lui Viner era aceea că uniunea vamală este un optim de rangul al doilea (second best), în comparaţie cu liberul schimb la nivel mondial.

După apariţia lucrării lui Viner şi până în 1965, teoria integrării economice a trecut prin două perioade: prima în care a fost analizat efectul uniunilor vamale asupra producţiei (Viner, 1950), consumului (Meade, 1955, Lipsey, 1957) şi asupra fluxurilor comerciale; cea de-a doua în care au fost studiate obiectivele urmărite de cei care intră într-un proces de integrare, îndeosebi prin lucrările lui Johnson (1965), Cooper şi Massell (1965).