Barocul în Literatură

Barocul, ca şi curent artistic, s-a manifestat în cultura europeanǎ între anii 1550-1750, perioada de apogeu fiind între 1600-1700. Este considerat o perioadǎ de crizǎ a culturii, caracterizatǎ prin rafinamentul şi predilecţia pentru extravaganţǎ. Spre deosebire de perioada anterioarǎ, Renaşterea, în care predomina bucuria şi idealismul, barocul aduce sentimentul tragicului.

O primǎ etimologie a cuvântului “baroc” se poate face pornind de la cuvântul “baroco”, un cuvânt artificial, care în Evul Mediu, descria un silogism. O a doua etimologie are la bazǎ cuvântul spaniol “baruecco” sau cuvântul portughez “barocco”, ambele indicând o varietate de perlǎ imperfectǎ, având o formǎ între sferǎ şi oval. Termenul portughez trimite spre o perlǎ cu forme asimetrice şi ape impure.

În Dicţionarul artelor frumoase din 1797 teoreticianul Italia Milizia defineşte barocul ca un superlativ al bizarului, un exces al ridicolului. Bizarul apare ca o consecinţă a excesului, a suprasaturaţiei, ca o explozie a formelor mari în detaliu care nu permit armonizarea părţilor cu întregul. În muzică, barocul aduce armonie confuză, încărcată cu modulaţii şi disonanţe, o intonaţie dificilă şi constrângătoare, iar în literatură este văzut ca o nuanţă a bizarului. El este rafinament şi abuz şi totodată ridicolul împins la exces. Fără îndoială că la un moment dat Borromini, în arhitectură, Bernini, în sculptură, Pietro da Cortona, în pictură şi Cavalerul Marino, în poezie, au fost consideraţi "ciuma gustului", "ciumă" care a atins un mare număr de artişti.

De abia mai târziu, Barocul desemneazǎ un obiect cizelat cu multǎ fineţe, accepţiune care va pǎtrunde în terminologia literarǎ. Barocul a fost nu numai un stil, a fost culturǎ integralǎ, într-un anume context istoric, cu o viziune specificǎ a lumii, o trǎire, anumite atitudini în faţa vieţii şi a morţii.

La începutul secolului al XX-lea termenul de baroc era practic necunoscut şi aproape inexistent în studiile de critică şi istorie literară. Dacă noţiunea este recentă, nu mai puţin recent este din punct de vedere filologic, termenul care o desemnează.

Pentru majoritatea cercetătorilor conceptul de baroc e un instrument care ne ajută să sesizăm puncte de cotitură. Prima distincţie care merită atenţie e aceea dintre folosirea cuvântului ca termen denumind un fenomen ce se repetă în întreaga istorie şi folosirea lui pentru a desemna un fenomen situat precis în timp: primul e barocul tipologic, iar al doilea barocul istoric.

Criteriile barocului istoric literar au fost stabilite mai întâi de Heinrich Wölfflin: arta picturală, adâncime formă deschisă, unitate şi obscuritate, toate acestea în opoziţie cu principiile artei renascentiste: arta liniară, suprafaţă, formă închisă, pluralitate, claritate. Wölfflin este primul care a observat , desfăşurarea pe verticală a spiritului baroc, impulsul său ascensional, nelimitat.

După Ciorănescu, criteriile pe care le propune Wölfflin sunt prea strâns legate de materia artei pentru a le putea găsi un corespondent literar indiscutabil. El propune ca soluţie revenirea la metoda clasică: analiza stilistică.