Literatura bizantină - genuri și specii

Constituirea Imperiului Bizantin

Civilizaţia şi cultura bizantină s-au costituit ca o sinteză a tuturor elementelor politice, reliogioase, intelectuale ale lumii antice în declin.

Imperiul Bizantin, cunoscut şi sub numele de Imperiul Roman de Răsărit, a rezultat din divizarea Imperiului Roman din anul 395 d.Hr. şi s-a menţinut până la cucerirea capitalei sale de către turci, în anul 1453. În secolul al VI-lea, împăratul Iustinian (527-565) a visat să reîntregească Imperiul Roman. El a cucerit nordul Africii, Peninsula Italică şi părţi ale Peninsulei Iberice. Aceste cuceriri au fost însă de scurtă durată, pentru că în secolele al VII-lea şi al VIII-lea, musulmanii au ocupat Asia Mică, nordul Africii şi Peninsula Iberică. Imperiul bizantin şi-a creeat o monarhie absolută şi o administraţie puternic centralizată, a conservat tradiţiile clasice – cultura greacă şi dreptul roman – cărora le-a integrat elemente orientale şi şi-a extins acţiunea civilizatoare şi culturală în ţările Europei sud-estice şi răsăritene, devenind în felul acesta o componentă importantă a culturii medievale europene în totalitatea ei, şi singurul stat civilizat din europa Evului mediu Timpuriu; „Bizanţul – chiar şi pentru acei occidentali care nu-i admiraseră minunile – este în evul mediu izvorul tuturor bogăţiilor ”

Literatura

Literatura bizantină s-a format sub influenţa concomitentă a creştinismului şi a Antichităţii greceşti. Se poate spune că până în secolul al VIII-lea literatura din Constantinopol este facută de oameni formaţi pe alte meleaguri. Prima fază a literaturii bizantine este deci una în care marile tradiţii literare nu sunt la Constantinopol ci pot fi găsite la Bezruth, la Atena; este ca un fel de continuare a tradiţiilor elinice. În şcoli, baza educaţiei o formau autorii clasici şi scrierile unor Parinţi ai Bisericii rezultând de aici că această literatură era legată de două forme: Imperiul şi Biserica, fiind necesar ca aceasta să fie studiată din perspectiva acestora.

Contactul culturii bizantine cu literatura, istoriografia, ştiinţa, filozofia şi arta antică greacă s-a menţinut timp de 1000 de ani – fapt unic în Europa Evului Mediu.

Ca trăsături generale, este o literatură în care autorii – scriind într-o limba care caută să păstreze, dacă nu totdeauna tiparele elinei clasice, măcar ale celei elenistice, koine – şi-au format un mod de a gândi şi de a scrie cât mai apropiat de cel al modelelor clasice. Scriitorul va căuta, deci, să exprime într-un limbaj cât mai frumos, acordând formei o netă preeminenţă asupra fondului – şi nu arareori, căzând din această cauza, în artificios. Va manifesta o predilecţie constantă pentru elocinţa şi aluziile mitologice, pentru pedanteria expresiei şi dialectica demonstraţiei. Ca urmare, verbozitatea şi abudenţa mijloacelor stilistice îl fac uneori să rămână obscur. Scriitorul bizantin nu era obligat însă să recurgă la exemplele autorilor păgâni din moment ce povestirile hagiografice conţineau toate elementele pe care fantezia putea să le folosească în costrucţii epice romaneşti. „Dar literatură nu înseamnă numai lucruri aşternute pe hârtie, sunt, într-adevăr şi altele care n-au fost scrise şi care fac totuşi parte din literatura unei epoci şi a unei naţiuni, în vreme ce există destul de des lucruri scrise, dar care nu fac parte în nici un fel din literatură. Literatură este termenul folosit spre a aminti, se pare, existenţa manunscrisului şi a posibilităţii ca acest manunscris să fie transformat în lucrare tipărită; există produse ale sufletului omenesc ce aparţin gândirii, sentimentului emoţionant, manifestărilor spontane ale psihologiei unei naţiuni într-o anumită epocă, şi care formează, de asemenea, literatura acelei naţiuni.”

Cultul literaturii antice rămâne primordial; cu toate acestea, sursele de inspiraţie sunt bogate, variate, incluzând şi subiecte, teme sau motive literare orientale (siriene, persane, arabe, indiene), precum şi aspecte pitoreşti din realitatea vieţii sociale bizantine a timpului. Bogăţia genurilor cultivate este notabilă: opere de retorica, povestiri, biografii, amintiri, epistole, satire, pamflete, romane,etc. Astfel, printre scriitorii care s-au dedicat genului satiric se numără volubilul, spiritualul, pitorescul Theodoros Prodromos (sec.XI), sau împăratul Theodoros II Lascaris (sec XIII).

Caracteristica cea mai evidentă a literaturii bizantine este tradiţionalismul său (aproape inflexibil), – ale cărui rădăcini pornesc din elenism. Literatura (în sensul cel mai larg) şi activitatea literară, a constituit garanţia cea mai de preţ a conştiinţei de sine bizantine; însă aceasta „se străduieşte să reînvie clasicismul antic”

De rolul politic pe care îl juca literatura în societatea bizantină era strâns legată însăşi poziţia scriitorilor în această societate. Printre ei se întâlneau împăraţi (Leon VI, Constantin VII Porphyrogenetul sau Manuel II Paleologul), înalţi demnitari imperiali, patriarhi, mitropoliti, diaconi ai bisericii Sf. Sofia, numeroşi călugări, funcţionari modeşti sau simpli dascăli.

Omul de litere bizantin se adresa clasicismului Bibliei de care se simţea mai stâns legat decât de clasicismul păgân al anticilor. Mănăstirile constituie cadrul privilegiat, lucrările care erau citite în faţa comunităţii de către călugari aveau în primul rând, un caracter religios. Natura operelor istorice ale epocii nu intra însa deloc în contradicţie cu spiritul religios, dimpotrivă, istoria era considerată o auxiliară a teologiei, ceea ce facea ca unii istorici să fie recomandaţi în mănăstiri. Discuţiile pe teme teologice erau preferate chiar şi de supuşii din Imperiul Bizantin; dealtfel, Imeriul a constituit un teren fertil pentru apariţia unr mişcări religioase din cele mai diverse, precum arianismul, nestorianismul, monofizismul şi bigomilii. Exista şi posibilitatea lecturii publice în spaţii private, în cercuri de prieteni împărtăşind aceleaşi preocupări şi gusturi literare, dar singura indicaţie certă care se menţionează în acest caz, este a cercului de literaţi din care face parte Agathias, însă nu trebuie exclusă nici posibilitatea lecturii individuale, de către amatori de istorie dornici să se instruiască şi să se edifice prin citirea unor lucrări care îmbină informaţia cu interpretarea moralizatoare în sens creştin.

Alături de impresionanta operă istoriografică, ceea ce îl ocupă în mod deosebit pe scriitorul bizantin era retorica. Apropape că nu exista în Bizanţ un teolog sau un predicator care să nu stăpânească toate regulile şi trucurile retoricii, pe care o studiau cu cea mai mare atenţie: arta oratoriei – al cărei element cel mai important era metafora era pentru ei un element apologetic indispensabil.

Literature bizantină este, deci o literatură în limba greacă de mai multe stiluri. In sec al VI-lea şi al VII-lea ea foloseşte stilul frumos, căutând să se apropie de Tucidide şi de Xenofon, de marile modele care-i stau în faţă, apoi ne aflăm în prezenţa unei alte literaturi, aceea a lui Theofzlact Simocattes care, tradusă, ar fi de un mare înţeles, dar care, citită chiar în original supune la un anumit efort chiar şi pe cel mai bun dintre cunoscătorii antichităţii elenice; „ea este un fel de floare târzie: florile cele mai rare sunt adunate ca să de o frumuseţe cu totul specială acestui stil copiat după antichitate”