Bazele religioase ale ascentismului laic

După Mircea Eliade, „religia fiind un fenomen uman, prin însuși acest fapt ea este și fenomen social, fenomen lingvistic și fenomen economic - căci omul nu poate fi conceput în afara limbajului și a vieții colective. ( ) Ar fi zadarnică încercarea de explicare a religiei printr-una din aceste funcțiuni fundamentale care definesc, în ultimă instanță, omul.” Astfel, toate definițiile date până în prezent fenomenului religios prezintă o trăsătură comună: fiecare definiție opune, în felul său, sacrul și viața religioasă profanului și vieții laice. De-a lungul derulării evenimentelor istorice, au fost consacrate patru forme principale de protestantism ascetic, acestea fiind:

A. Calvinismul;

B. Pietismul [care „s-a desprins ( ) din mișcarea calvinistă în Anglia și mai ales în Olanda.” Ulterior, spre sfârșitul secolului al XVII-lea, a fost absorbit de luteranism, sub conducerea lui Spencer];

C. Metodismul [a luat ființă în cadrul Bisericii Anglicane, o dată cu debutul mijlocului secolului al XVIII-lea și, ulterior, s-a consacrat într-o nouă Biserică, ce se recomandă a reprezenta „o nouă trezire a spiritului ascetic în interiorul celei vechi ( )” ];

D. Sectele apărute din mișcarea baptistă.

Cele din urmă au fost denumite de către teologul Philipp Jakob Spener (1635-1705) drept reuniuni menite să încurajeze dezvoltarea spirituală personală, rugăciunile și studiul Bibliei. Mai mult decât atât, aceste mișcări ce descriau ideea de protestantism ascetic au fost alcătuite euristic, așa încât s-au întrepătruns, nefiind complet separate niciodată. În același timp, „nici măcar distincția dintre ele și Bisericile Reformate neascetice nu e niciodată perfect clară” .

Diferențele dogmatice, mai ales acelea legate de doctrinele predestinării și justificării, considerate drept fiind cele mai importante, s-au combinat în distincte moduri complexe, împiedicând astfel menținerea unității Bisericii. „Fiecare document ne revelează, în felul său, o modalitate a sacralității cerești și a istoriei sale. ( ) Nu vom ezista să ne referim la sensul exact al mitului, ritului sau al figurii divine. ( )”

Max Weber, în lucrarea sa, „ETICA PROTESTANTĂ” (textul original datând din anul 1920) sugerează focalizarea atenției atât asupra practicii morale, în măsura în care cea din urmă poate fi determinată, cât și asupra consecințelor în timp ale „luptelor înverșunate” între diferitele rădăcini dogmatice ale moralității ascetice, care au dispărut.

Astfel, Weber evidențiază faptul că legătura originară cu acele dogme a lăsat în urmă amprente semnificative în etica nedogmatică timpurie, așa încât „( ) cunoașterea corpului de idei originar ne poate ajuta să înțelegem conexiunea dintre acea moralitate și ideea vieții de apoi care îi domină în mod absolut pe oamenii cei mai spirituali ai epocii.”

De asemenea, se observă interesul pentru aspecte, precum influența sancțiunilor psihologice survenite din creația religioasă și practicarea religiei, care au conferit o direcție conduitei practice, făcându-i pe indivizi să o urmeze.

Însă, aceste sancțiuni s-au dovedit a fi, ulterior, deviate din specificațiile ideilor religioase aflate în spatele lor. Conform spuselor lui Weber (1998), „Religiozitatea mântuirii, cu cât este mai sistematică și mai interiorizată ca - etică a conștiinței- , reprezintă o tensiune cu atât mai mare față de realitățile lumii. Atâta timp cât ea este o simplă religiozitate rituală sau una a legii, această tensiune nu capătă încă o formă principială. Ea acționează, în esență, aidoma eticii magice.”

Pe alte cuvinte „doar protestantismul astetic a pus capăt efectiv magiei, căutării transcendente a mântuirii și - iluminării- contemplative intelectualiste (ca forma cea mai înaltă a acestora), doar el a creat motivele religioase necesare căutării mântuirii tocmai prin efortul specific - vocației- intramundane - și anume în opoziție față de concepția riguros tradiționalistă a hinduismului: prin îndeplinirea raționalizată metodic a vocației. Pentru religiozitatea populară asiatică de orice tip lumea a rămas o mare grădină fermecată menită să orienteze practic și să asigure prin venerarea sau exorcizarea - spiritelor- sau prin căutarea rituală, idolatră, sacramentală a mântuirii calea pentru lumea aceasta și pentru cea de dincolo.”

Așadar, se poate vorbi despre oamenii acelei epoci că erau „impregnați de dogmele abstracte într-un grad care poate fi înțeles numai atunci când percepem conexiunea dintre dogme și interesele religioase practice.” sau că promovau „Sentimentul compasiunii universale care se revarsă asupra tuturor creaturilor din punct de vedere rațional, consecința solidarității stabilite datorită cauzalității karmice comune între toate ființele vii și de-aceea trecătoare, iar din punct de vedere psihologic, defularea emoției mistice, euforice, universale și acosmistice a iubirii - nu este susținut de nici-o acțiune rațională; dimpotrivă, aceasta abate nemijlocit de la el.”