Hermeneutica simbolurilor proverbului în mentalitatea tradițională

Lectura proverbelor văzute ca microtexte, în sensul propriu al cuvântului, pare să ridice destule probleme, în ciuda câtorva studii de reală ţinută ştiinţifică şi de acută modernitate ce le-au fost consacrate în ultimul timp. Concizia, structurile fixe, procedeele nemotehnice, „aspectul metamorfic", resemnificarea lor perpetuă prin raportarea la alte „contexte genetice", dobândind valoarea unor adevărate documente şi devenind, în acelaşi timp, din ce în ce mai „opace", mai greu de explicat, face ca interpretarea lor să presupună, pe de-o parte, reconstituirea contextului genetic prezumtiv şi pe de altă parte, observarea folosirii lor în diverse împrejurări de viaţă.

Simbolurile şi metaforele îşi fac simtiţă prezenţa în proverbe, ca uităţi ale discursului şi expresii idiomatice, pentru că întreg proverbul încapsulează un mod de expresie cu totul aparte, un fir al gîndirii deschis exerciţiului hermeneutic.

Conştiinţa funcţionării proverbelor în raport cu sensurile generale ale existenţei este asumată plenar. Copilăria, tinereţea, maturitatea şi bătrâneţea, moartea, etica, familia, biserica, şcoala – toate îşi găsesc expresia clară şi concentrată în proverbe ca o esenţă a lor deoarece înţelepciunea ce provine din ele este structurată în funcţie de om şi de relaţiile sale. Adevărurile generale, experienţele şi cugetările seculare nu reprezintă, însă, simple sensuri ale proverbelor, ci entităţi care se situează în afara lor şi la care ele se raportează. Această relaţie, de natură contextuală, a fost sesizată de Andre Jolles, care sublinia faptul că utilizarea proverbelor se face „ori de câte ori clasăm o experienţă, o arhivăm fără să o abolim în ea însăşi.”

Luând în considerare relaţia adevăr – minciună şi proverbele care se încadrează în acest etnocâmp, se observă că minciuna nu este antonimul adevărului ci falsul său, din punct de vedere etnologic, pentru că minciuna este o formă de mediere între adevăr şi fals, nefiind niciodată catalogată sub semnul falsului. Românul spune că „şi minciuna e vorbă” pentru că minciuna de cele mai multe ori salvează: în contexte ritualice ea este folosită, de exemplu, pentru a minţi mireasa, mortul, în cadrul ceremonialelor tradiţionale; ea nu ţine de falsitate ci este cea care îi ajută pe neiniţiaţi să depăşească obstacolele. Însă, se poate observa că există şi aici o pretenţie de universalitate a acestor proverbe, ele implicând caracterul lor contradictoriu pentru că „minciuna are picioare scurte”, aşa precum „ulciorul nu merge de multe ori la apă”, se trădează prin ea însăşi, „o minciună nu se sprijină decât pe o altă minciună”. Aici se face referire la picior ca simbol tocmai pentru că el are în primul rând o semnificaţie socială, ca simbol al statoriciei, al tăriei sufleteşti, or cel care minţeşte nu mai dispune de aceste calităţi, sufletul său este pătat şi nu va ajunge prea departe, pentru că piciorul scurt e vulnerabil, reprezintă o slăbiciune, o invaliditate. Experienţa multiseculară a demonstrat că adesea adevărul este sinonim cu bătaia sau cu capul spart, deoarece adevărul mărturisit cu curaj are de înfruntat deacţia brutală a acelora care sunt afectaţi de el: „adevărul umblă cu capul spart” sau „spune adevărul, că ţi se sparge capul”, „Cine cutează să spună adevărul/Poate lesne umbla bătut ca mărul”; de data aceasta simbolul se reflectă în cealaltă extremitate a corpului uman, capul ca limită, pentru că asemenea altui proverb românesc „Cine nu vede pragul de jos, dă cu capul de pragul de sus”, şi acestea demonstrează ce înseamnă conştientizarea limitei. Omul trebuie să vadă mai întâi „pragul de jos”, adică să fie capabil să-şi conştientizeze propria sa limită deoarece fără această conşientizare, el nu poate să vadă „pragul de sus”, adică nu poate să-şi depăşească limitele, şi nici nu are dreptul la acea stare superioară pentru că acolo „Unde nu-i cap, vai de picioare”.

Poporul român, acumulând o vastă experienţă de viaţă, a ajuns la concluzia că adevărul este uneori luat drept argument tocmai de cel „mincinos”, de „nebun” sau de „prost”. Decodarea corectă a mesajului constă în intuirea adevărului emis, chiar de către cei care l-ar ocoli. Constantin Negreanu susţine, în acest caz, că „probabil este vorba de sinceritate, de naivitate sau de incapacitate de a simula” (ex. „Gura minciosului adevăr grăieşte”, „Din gura prostului afli adevărul”).