Platon

filosof grec (Atena, 427-347 î.e.n.). Cunoaştem puţine date certe despre viaţa lui. În 399 î.e.n., după moartea lui Socrate, se refugiază cu alţi socratici la Megara. În 388 î.e.n. călătoreşte în Italia meridională şi este oaspetele lui Dionysos I din Siracusa. În 367 şi în 361 revine la Siracusa unde domnea Dionysos al II-lea. Relaţiile cu aceşti tirani au fost proaste, au avut momente dramatice şi intenţiile lui de a realiza un proiect politic, care să transforme tirania siracuzană într-o monarhie luminată pe baza idealului său politic exprimat în Republica s-au prăbuşit complet. După întoarcerea din prima călătorie în Italia, întemeiază la Atena Academia platonică unde vor veni cele mai luminate minţi din epocă; nu numai filosofi şi matematicieni, dar şi astronomi şi medici. Scopul şcolii platoniciene era crearea viitorilor conducători ai cetăţii pe baza cunoaşterii Binelui suprem şi a atracţiei exercitate de acesta. Toate operele lui Platon ne-au parvenit şi au fost ordonate de gramaticienii antici în nouă tetralogii adică în nouă grupuri de câte patru, pe baza argumentelor tratate în ele: I. Euthyphron, Apologia lui Socrate, Criton, Phaidon; II. Cratylos, Theaitetos, Sofistul, Omul politic; III. Parmenide, Philebos, Banchetul, Phaidros; IV. Alcibiade maior, Alcibiade minor, Hipparchos.

P. s-a convins că textul scris putea avea un rol important, dar nu unul decisiv şi definitiv. În Phaidros el precizează că scrisul poate fi un instrument numit „hipomnematic", adică un instrument prin care să fie rechemate în memorie lucruri învăţate în altă viaţă, adică prin învăţământul oral. Filosofia poate să pună multe lucruri în scris, dar nu şi pe acelea care sunt de „cea mai mare valoare" pentru el: pe acestea nu le înscrie pe sulul de pergament, ci în sufletul acelor discipoli care au fost dinainte aleşi. Scrisul singur nu-şi poate alege interlocutorul, nu ştie să se apere de cine-1 atacă şi astfel are mereu nevoie de ajutorul autorului său care, prin oralitate, aduce acel sprijin conceptului pe care scrisul nu poate decât să-1 aibă de la sine. Textul filosofic e ca un joc, cel mai frumos dintre toate jocurile în absolut, dar totuşi un joc. Seriozitatea şi profunzimea gândirii sale filosofice le pune în oralitatea dialectică. În Scrisoarea a VII-a, Platon respinge categoric faptul că ar exista vreun text scris de el despre principiile prime şi supreme (adică despre acele lucruri care pentru el erau „de cea mai mare valoare"). În realitate, aşa cum precizează P. însuşi, aceste lucruri „de cea mai mare valoare" pot fi rezumate în puţine cuvinte; iar cei care sunt capabili să le înţeleagă şi le vor păstra în suflet nu le vor uita niciodată.

- Teoria Ideilor. Descoperirea centrală a lui P. a fost încredinţată în mare măsură şi textului scris; e vorba de teoria Ideilor, pe care G.W.F. Hegel o consideră un punct cheie al istoriei culturii şi al istoriei generale. Descoperirea lumii Ideilor este de fapt descoperirea dinamismului fiinţei inteligibile suprasensibile. Întotdeauna oamenii au crezut că este sau poate să existe ceva dincolo de sensibil, dar P. este primul care a impus această problemă şi a rezolvat-o la nivelul logos-ului, adică în mod riguros raţional. Conceptele elaborate de filosofiile presocratice, de „fizicalişti", nu rezolvă problemele puse, anume din ce cauză se produc, sunt şi dispar lucrurile, astfel că nu au ştiut să explice nici „de ce-ul" lucrurilor. Fenomenele fizice la care au apelat nu sunt adevărata cauză a lucrurilor, ci numai instrumentul prin care se dezvăluie adevărata cauză, care se află deci dincolo de registrul fizic. Faptul că Socrate a fost închis şi a acceptat să moară, spune Platon, nu se poate explica doar pe baza datelor fizice. Socrate rămâne în închisoare şi acceptă moartea pentru că a ales o „valoare", a dreptăţii care coincide cu „cel mai bine", în sens axiologic şi deci cu binele. Dacă dorim să explicăm motivul pentru care un lucru e frumos, nu ne putem mărgini la componentele fizice (frumuseţea culorii, a formei etc), ci trebuie să ajungem la ideea de frumuseţe pe care acel lucru o actualizează într-un mod specific prin proporţie, măsurăjustă, armonie, ordine. Acestea sunt conotaţii care corespund Binelui însuşi, iar pentru un grec în general şi pentru P. în special nu erau altceva decât „manifestare a Binelui".

- Principiile prime şi inteligenţa supremă: Unu, Diada, Demiurgul. Multitudinea lucrurilor sensibile poate fi explicată numai prin raportarea la unitatea unei idei corespunzătoare care le face să fie ceea ce sunt prin participare. Dar Ideile însele, deşi sunt pure la un nivel complet diferit de cel al lucrurilor sensibile, sunt şi ele multiple. Pentru P. (în general pentru greci), multiplul nu se explică pe sine şi are nevoie să fie raportat, pus în relaţie cu unitatea. Ca unnare devine necesară teoria principiilor prime şi supreme pe care P. o dezvoltă în doctrinele sale nescrise, adică în registrul oralităţii dialectice. Principiile prime şi supreme sunt două: Unul (v.) şi Diada nedeterminată a Marelui şi Micului. Unul coincide cu Binele, Diada nedeterminată e principiul Multiplului şi din care derivă ierarhia lucrurilor, iar la nivelul sensibilului, devenirea cu tot ceea ce e corelat, astfel că ea este şi principiul din care derivă răul. P. defineşte Binele în doctrinele nescrise în felul următor: Binele este Unul şi Unul e Măsura supremă a tuturor lucrurilor. Întreaga realitate, la toate nivelurile, va avea deci o structură bipolară, adică e „un amestec", adică o îmbinare sintetică între cele două principii, Unul şi Diada, potrivit măsurii juste. în Philebos aceste principii sunt prezentate în funcţia lor de „limitat şi nelimitat", ca principiu „determinat" şi „nedeterminat" în relaţiile lor întemeietoare structurale. Filosofia este deci un amestec de limită şi nelimitare. Ideile sunt aceleaşi dintotdeauna, iar lumea fizică este aşa cum este doar prin intervenţia cauzei eficiente, adică a inteligenţei supreme a Demiurgului. Altfel spus, Demiurgul încearcă să aplice în realitatea fizică modelele lumii ideale, în funcţie de figurile geometrice şi de numere. Entităţile matematice sunt entităţi intermediare-mediatoare care permit inteligenţei demiurgice să transforme principiul haotic al sensibilului în „cosmos", distribuind matematic unitatea în multiplicitate în funcţie de numere capabile să producă ordine în masa posibilului şi să determine existenţa tuturor lucrurilor ca imagini ale modelelor ideale. Deoarece Demiurgul este cea mai bună dintre cauzele posibile, acest cosmos nu poate să fie decât cel mai bun posibil. Unul coincide cu Binele şi Diada e principiu al multiplului şi al dezordinii nu numai la nivel fizico-ontologic, dar şi la nivel politic şi moral.