Plotin și Neoplatonismul

1. Ce este neoplatonismul?

1.1. Termenul „neoplatonism”

Termenul de „neoplatonism” nu reprezintă nici pe departe o invenţie a neoplatonicilor ci este mult mai târziu, din secolul al XVIII-lea. El a fost aplicat de către istorici pentru a indica existenţa unei anumite dezvoltări în istoria a ceea ce, tradiţional, se numea „platonism” în mod indistinct. .

Este prin urmare un termen metodologic sau didactic, un instrument modern de delimitare între platonismul precreştin şi cel de după Hristos. Semnificaţia lui nu i-ar fi fost deloc familiară lui Plotin şi nici el, nici succesorii lui, nu s-au autointitulat altfel decât „platonici”. Nici în Renaştere, de pildă, n-ar fi fost facil pentru un Marsilio Ficino sau Pico della Mirandola să înţeleagă diferenţele dintre Platon, Proclus şi Plotin.

Astăzi termenul este utilizat pentru a desemna, prin urmare, acel segment al tradiţiei „platonice” care s-a dezvoltat în cultura păgână a Greciei elenistice în primele secole după Hristos, o tradiţie spirituală esenţialmente mistică dar distinctă de creştinism. Reprezentanţii acestei tradiţii se considerau ei înşişi platonicieni, asumându-şi însă o învăţătură diferită de ceea ce înţelegem azi prin „platonism” şi, mai ales, dezvoltând nucleul filosofiei platoniciene până la atingerea unui grad maxim de originalitate. Multe dintre textele pe care le utilizau, de altfel, crezându-le platoniciene, erau de fapt inautentice. Ei nici nu se fereau, în fapt, să apeleze chiar şi la texte epicureice sau aristotelice. Punctul de pornire al acestei tradiţii se situează în Egiptul elenizat, la Alexandria, astfel încât şi influenţele dinspre religiile orientale şi-au spus, la rândul lor, cuvântul.

În concluzie, putem spune că neoplatonismul a fost o tradiţie care se identifica pe sine drept „platonică”, fără a fi însă astfel în mod riguros. El poate fi totuşi înţeles dintr-o perspectivă contextuală, ca o ultimă sforţare a intelectualităţii greceşti non-creştine de a se reabilita şi de a rezista în faţa creştinismului, a cărui ofensivă începe, la un moment dat, să fie simţită ca o ameninţare la adresa spiritualităţii elene.

În al doilea rând, lumea filosofică elenistică eşuase în a prescrie la modul convingător ceea ce Stoicismul, Epicureismul şi Stoicismul speraseră: a-i face pe oameni fericiţi. Creştinismul părea să aibă un succes crescând, deci intelectualii păgâni de limbă greacă au fost nevoiţi să apeleze la platonism, o filosofie respectată de creştini, pentru a-şi putea menţine un statut demn.

1.2. Tradiţia platonică şi întemeierea neoplatonismului

După moartea lui Platon, în 347 î.Hr., conducerea Academiei a fost preluată de către nepotul acestuia, Speusip (407-339), apoi, din 339, de către Xenocrates. Aceştia au fost, într-un anumit sens, primii platonicieni. Ceea ce au făcut însă, în numele platonismului, într-un efort de sistematizare, poate sta sub acoperirea unui program mai puţin vizibil în dialogurile lui Platon. Ei au încercat o reducere a Formelor la două principii, Unul şi Diada . Xenocrates (396-314 î.Hr) va fi cel care va încerca să răspundă unor critici aristotelice, motiv pentru care poate fi considerat ca al doilea întemeietor al platonismului. Învăţăturile lui Platon ajung până la neoplatonicieni mai ales în forma lăsată de el. Printre altele, Xenocrate va redefini noţiunea de Idee, pentru a evita celebra dificultate a „firului de păr” din dialogul Parmenide: Ideile sunt, în noua lui definiţie, „cauze paradigmatice ale fenomenelor naturale fireşti” . Succesorul lui Xenocrate a fost Polemon (350-267 î.Hr), care împinge platonismul spre o sinteză cu influenţe stoice.

Acestora le urmează reprezentanţii aşa-numitului Platonism Mediu, o perioadă de vreo cinci secole, caracterizată de sincretism filosofico-mistic, susţinut de doctrine în esenţă platonice dar cu serioase infuzii stoice, aristotelice, orientale, neopitagoreice. Este vorba de personaje destul de puţin cunoscute ca Arcesilaus, Carneades, Antiochus din Ascalon (130-68 î.Hr, în perioada activităţii sale Academia fiind deja pustiită, în urma căderii Atenei din anul 88, astfel încât Antiochus, la un moment dat singura autoritate în materie de platonism, predă lecţii într-un gimnasium, el încercând să apropie platonismul de aristotelism şi de stoicism), Aristus (fratele lui Antiochus, conducătorul şcolii până în anul 55 î. Hr), Posidonius din Apamea (135-50 î.Hr.), apoi Theomnestus din Naucratis (activ în anul 44 î. Hr), după moartea căruia centrul filosofiei platonice se mută la Alexandria, unde Heraclit din Tyr era deja activ în calitate de reprezentant al Noii Academii.

În Noua academie din Alexandria activează nume ca Eudorus, cel împreună cu care asistăm la completarea amalgamului de doctrine existent deja în Academia Medie cu infuzii neopitagoreice. Tot aici, filosoful evreu Filon din Alexandria (20 î.Hr. – 45 d.Hr.) propune, la rândul lui, ideea conform căreia platonismul şi stoicismul reprezintă cheia înţelegerii Vechiului Testament. Tot din Alexandria provine şi Trasyllos, filosoful de curte al împăratului Tiberius, celebrul editor al textelor platoniciene, cel care propune şi împărţirea corpus-ului platonician în nouă tetralogii (clasificare păstrată până azi). Asistăm apoi la reînfiinţarea Academiei în Atena, de către un anume Ammonius, după anul 50 d.Hr., unde se instruieşte Plutarh din Cheronea (45-125 d.Hr.), o figură respectată de către platonicienii secolelor următoare care se vor raporta la el într-un mod paradigmatic .

Secolul al doilea după Hristos cunoaşte trei tendinţe majore ale tradiţiei platoniciene: Şcoala ateniană (reprezentanţi: Nicostratus, Calvenus Taurus, Atticus, Harpocration din Argos, Severus), Şcoala lui Gaius (Gaius, iniţiatorul, apoi Albinus, Apuleius din Madaura, Galenus) şi Neopitagoreicii (Moderatus din Gades, Nicomachus din Gerasa, Numenius din Apamea, Cronius, Ammonius Saccas). Numenius din Apamea, alături de Ammonius Saccas, vor avea o influenţă directă asupra lui Plotin.

Întemeietorul de drept al neoplatonismului este însă considerat Ammonius Saccas din Alexandria. Nu a lăsat texte, motiv pentru care este dificilă orice aproximare a doctrinei lui. Se spune că s-ar fi născut din părinţi creştini şi s-ar fi întors la păgânism. Nu făcea parte dintr-o „şcoală” în sensul tradiţional al cuvântului, fiind mai degrabă un exponent al unor cercuri oculte. Plotin a fost atras imediat de personalitatea sa. Porfir ne spune că, după ce, ascultând lecţiile filosofilor care se bucurau pe atunci de cea mai mare faimă în Alexandria, Plotin s-a întors de la ei „atât de abătut şi plin de întristare, încât şi-a vărsat necazul către un prieten. Prietenul, ghicind parcă ce-i poftea inima, l-a dus a Ammonius. (...) După ce a mers şi l-a ascultat, Plotin i-a zis prietenului său: «Pe acesta îl căutam» De atunci nu s-a mai dezlipit de Ammonius şi atât de mare practică într-ale filosofiei a dobândit, că năzuia, de acum, să se apuce şi de cea cu care se îndeletniceau perşii, ba chiar şi de aceea aflată în plină înflorire la indieni” .