Recenzie de carte - Horia Roman Patapievici - omul recent

Horia Roman Patapievici s-a născut în 18 martie 1957 în Bucureşti. Este absolvent al Facultăţii de Fizică (1982), cercetător ştiinţific (din 1985), asistent universitar (1990-1994), director de studii al Centrului de Studii Germane (1994-1996). Debutează în 1992 în Contrapunct. Publică articole şi eseuri în LA&l, România Literară, Dilema, Orizont, Secolul 20, Vatra. Din 1993 colaborează regulat cu revista 22. De asemenea, a fost deseori invitat să susţină cursuri de istoria fizicii şi de istoria ideilor ştiinţifice.

Cele mai importante scrieri ale sale sunt: Cerul văzut prin lentilă (Premiul pentru eseu al editurii Nemira, 1993; Premiul Uniunii Scriitorilor, 1995), Nemira, 1995, 1996, 1998; Polirom, 2002; Zbor în bătaia săgeţii. Eseu asupra formării, Humanitas, 1995, 1996, 1997, 1998; trad. engl, CEU Press, 2002; Politice, Humanitas, 1996, 1997, 1998; Omul recent, Humanitas, 2001, 2002.

Opera Omul recent este noncomformistă şi în acelaşi timp plină de întrebări care abordează marile idolatrii ale timpului şi lumii în care trăim (idolatria postmodernismului, idolatria textului erudit şi a „aparatului”, idolatria corectitudinii politice, idolatria democraţiei devenită limbaj de lemn, idolatria majorităţii şi a minorităţilor, idolatria clerului şi instituţiei bisericeşti, idolatria dihotomiei stânga-dreapta etc.). Patapievici vorbeşte de două soluţii în cartea sa: una este discernământul (o temă care apare masiv în această operă) şi alta este referinţa la Dumnezeu. Redusă la chintesenţa ei, disputata carte a lui Horia Roman Patapievici este, în ultimă instanţă, o carte despre valori. Dacă ne asumăm accepţiile terminologice ale autorului Politicelor, atunci trebuie să vedem în "omul recent" produsul ultim al post-industrializării.

După lunga beznă a ideologiilor totalitare, a evita capcanele modului absolutist de gândire, a accepta dreptul la existenţă al unui unghi alternativ în examinarea unor direcţii de asemenea importanţă devine o precauţie pe cât de utilă, pe atât de necesară. Este unul dintre meritele lui H. R. Patapievici de a fi făcut acest lucru examinând prin prisma cauzală, în diversele sale retorte, condiţia omului recent. Văzută din perspectiva divizărilor actuale ale scenei americane ce marchează turnirul între două direcţii majore de mentalitate (reflectate pe plan politic în disputa dintre liberali şi conservatori, dintre stânga şi dreapta, dintre democraţi şi republicani), cartea românului H. R. Patapievici capătă astfel o relevanţă surprinzător de incisiva, cu precădere prin raportare la acuzaţiile de antioccidentalism şi antiamericanism ce i s-au adus.

Atitudinea analitică ce defineşte abordarea din Omul recent se înscrie într-adevăr într-un curent de gândire şi atitudine intelectuală nu mai puţin american sau occidental decât cele acţionând dinspre stânga liberală, în cealaltă jumătate de teren a disputei despre idei şi valori ce animă acum sfera publică a societăţii din Statele Unite. Ochirea critica aruncata de Patapievici unora dintre ipostazele omului nou, şi repudiată de unii drept antioccidentală, este pe deplin compatibilă cu unele abordări critice cât se poate de occidentale şi americane, îndreptate în chiar arena occidentală de idei, contra a ceea ce este perceput drept o încercare de a inversa, de câtva timp încoace, valori fundamentale - umane, morale, intelectuale şi artistice, cele îmbrăţişate în continuare de bună parte a societăţii şi care, nu întâmplător, au slujit drept temelii aşezământului social şi realizărilor instituţionale occidentale şi americane de-a lungul secolelor. Printre aceste repudieri - conul de umbră proiectat asupra atitudinilor publice inspirate de modelele intelectuale tradiţionale, în speţă cele derivate din principiile eticii creştine şi ale religiei ca factor formator şi de influenţare în viaţa persoanei şi a societăţii.

Aşa cum arăta şi H. R. Patapievici, prin refuzul de a accepta vreun ascendent impus de ordinea ierarhică a diferenţei pornind de la un atare model de interpretare, ideologia omului recent a aruncat mize noi în arenă, cu întregul cortegiu de dispute pendinte. S-au deschis astfel fronturi multiple în luptele de idei dintre vechi şi nou, materializate în dezbateri despre existenţa (sau nu) a unei autorităţi morale supreme şi, pornind de aici, despre acreditarea (sau combaterea) relativismului etic ca normă; despre combaterea (sau justificarea) radicalizării marilor revendicări egalitare; despre omologarea (sau combaterea) vulgarităţii ca formă lăudabilă de divertisment. Iar pe plan economic, despre dreptul pieţei de a-şi aroga (sau nu) puteri discreţionare asupra cetăţii moderne.

Există, păstrând proporţiile, eroarea de gândire comisa de acele voci înclinate să vadă în opţiunea exprimată în Omul recent - o alegere de tip “reacţionar” şi antioccidental, pornind de la premisa că un examen social şi istoric făcut de pe versantul drept al realităţii - nu dinspre stânga - se cere din capul locului respins, ca purtând prin definiţie stigmatul unei atitudini fără drept de cetate. Există nu una, ci mai multe atitudini în peisajul social şi politic al Extremului Occident, iar avatarii omului recent descrişi de H. R. Patapievici vin să ilustreze în multiple feluri, nu în ultimul rând în termeni cauzali, fundamentele acestei cuvenite distincţii, utilă pe planul opţiunii şi societăţilor est-europene, astăzi în căutare de repere, după fericita lor ieşire din obscuritatea ideologiilor totalitare. Unele voci i-au reproşat lui H. R. Patapievici excesul de aprofundare analitică în disecarea cauzelor îndepărtate ale sciziunii ce explică simptomatica ivire pe scena istoriei a omului recent. Dar admiţând premisa că ivirea şi afirmarea lui pe scena istoriei sunt efectul unei îndepărtări treptate, pornind de la rădăcini, de la un set de valori consfinţite, puţine lucruri sunt probabil mai importante pe planul unei cuprinderi cognitive lucide decât tocmai revenirea obiectivă spre izvoare, retrasarea în spirit imparţial a drumului parcurs de gândirea şi practica familiei umane de-a lungul ultimelor sute de ani, şi îndeosebi revizitarea în plină lumină a ideilor puse în circulaţie, la anumite bifurcaţii ale istoriei, de către mentori îndepărtaţi precum Bacon, Luther, Descartes ori Rousseau; sau de către teoreticieni mai apropiaţi - de la Nietzche la Marx şi Marcuse, dacă e vorba de a dobândi o înţelegere a ecartamentelor relevante produse în decursul noilor accelerări şi derapaje ale istoriei.