Rene Descartes

Descartes s-a nascut în La Haye în Touraine la 1596. îsi face studiile în Colegiul din La Fleche, colegiu rezervat fiilor de nobili si în care iezuitii predau o filosofie aristotelica, scolastica. Descartes vrea însa sa învete din marea carte a lumii". El se angajeaza voluntar în razboiul de 30 de ani sub comanda lui Mauriciu de Nassau. într-o seara, într-un cantonament din Germania, într-o camera calda, Descartes face planul viitoarei lui filosofii: aceasta consta dintr-o metoda noua pentru a-si perfectiona spiritul si pentru a gasi adevarul în stiinte. Dupa moartea generalului sau, Descartes renunta la cariera militara. Se întoarce la Paris prin Polonia si Pomerania. De la Paris se duce la Roma. Lui Descartes îi place sa calatoreasca. întors în Franta, el se gândeste sa-si aleaga o cariera. Cardinalul De BeVulle îl sfatuieste pentru filosofie. Descartes paraseste Franta si se retrage în Olanda, unde va sta 23 de ani, traind aproape tot timpul la tara; acolo mediteaza, studiaza, scrie; îsi instaleaza un laborator în care va face cercetarile sale de fizica. în tot acest timp face numai câteva calatorii foarte rare la Paris. In 1637 apare Discursul asupra Metodei care intereseaza mult lumea savanta; el corespunde nevoilor noi intelectuale ale timpului, care este satul de logica si de stiinta aristotelica. în 1641 apar întâi în latineste Meditatiile Metafizice. Prin intermediul Parintelui Mersenne, prietenul lui Descartes, filosofi ca: Arnauld, Hobbes, Gassendi îsi fac obiectiile lor, raspunzând acestora. Descartes îsi precizeaza doctrina. Apare în curând si traducerea franceza a lucrarii, revazuta de Descartes. Meditatiile cuprind conceptia metafizica a lui Descartes. în Olanda el îsi continua experientele sale asupra unui numar mare de fenomene naturale. Conceptia sa mecanistica asupra producerii fenomenelor naturii îi atrage o acuzatie de ateist si este pe punctul de a fi exilat. Principiile de Filosofie cuprind, pe lânga un rezumat al întregii doctrine, si descrierea amanuntita a ingenioaselor lui ipoteze de explicare a unui mare numar de fenomene fizice. Reîntors la Paris, Descartes este în legatura cu toti savantii mari ai timpului. Regele Frantei îi ofera o pensiune. Dar el prefera sa se duca în Suedia, unde era de mult în corespondenta cu regina Christina a Suediei. Este primit admirabil la Stockholm, unde moare însa peste sase luni, în urma unei raceli.

Cartesianismul înseamna pentru tot secolul al XVII-lea filosofia moderna", adica ruperea cu doctrina scolii", cu metoda silogistica a învatamântului dat în scolile calugaresti, cu formele substantiale", prin care era explicata natura. Descartes vine dupa Galilei si Leonardo da Vinci, dupa Giordano Bruno si Bacon. Stiinta moderna îsi deschisese drumul sau. Dar Descartes a dat spiritului modern cu o claritate desavârsita, franceza, constiinta deplina de sine: încredere în ratiune, care nu are decât un singur criteriu, al ideilor clare si distincte, apoi ideea întelegerii naturii ca a unui mecanism idee care sta si astazi la baza stiintei moderne.

Discursul asupra Metodei si, înaintea lui, Regulile pentru conducerea spiritului (Regulae ad directionem ingenii - lucrare neterminata si publicata postum), arata cât de centrala este pentru Descartes ideea de metoda. Descartes se arata nemultumit de cunostintele primite în scoala. Acestea i se par necontrolate, false, insuficiente pentru a satisface nevoia de cunoastere independenta, libera, a spiritului. Pentru ca o asemenea cunoastere, rationala, neîncurcata de forme verbale, silogistice care nu prind decât suprafata lucrurilor si nu realitatea lor, sa poata fi realizata, trebuie o metoda noua. Principala regula a acestei metode este de a nu primi ca adevarate decât idei clare si distincte, idei care apar ca evidente pentru ratiune. Descartes adauga regulile urmatoare: sa împarti dificultatile pentru a le putea rezolva mai bine (analiza logica); sa conduci gândirile într-o ordine, pornind de la cele mai simple si mai bine cunoscute pentru a ajunge la cele mai complexe (sinteza); în fine, ca enumerarile facute sa fie cât mai generale si complete. Idealul cartesian al cunostintei adevarate este acela al evidentei care rezulta din lanturile de judecati cu totul simple de care geometrii obisnuiesc sa se serveasca pentru a ajunge la demonstratiile lor cele mai grele". Intuitia clara a ideilor este completata cu deductia. Fata de regulile numeroase ale logicii scolastice, regulile cartesiene au un caracter cu totul general, par simple de tot, fiindca ele nu sunt decât în cadrul lor, în care ratiunea se exercita libera, încrezatoare în ea însasi.

Rezultatul aplicarii acestei metode în metafizica este extrem de rodnic. Meditatiile expun aceste rezultate metafizice. Metafizica este cunostinta primelor principii. Pentru a cladi o filosofie, aceste prime principii trebuie bine asigurate, trebuie sa fie absolut certe. Descartes îsi da perfect seama de aceasta; de aceea primul moment al filosofiei sale va fi de a pune în îndoiala toate cunostintele pe care le-a primit pâna acum. Nu pentru a ajunge la o concluzie sceptica, dar pentru a gasi elemente absolut sigure, neîndoielnice, pe care sa poata cladi tot restul. Descartes va constata, deci, ca simturile îl însala, va pune în îndoiala chiar faptul ca are un corp, mâini, ca se gaseste într-o camera, ca în fata lui e o hârtie pe care scrie, pentru ca toate aceste lucruri ar putea sa nu existe decât în vis si nu în realitate. Este însa mai greu a te îndoi de adevarurile matematice, ca de exemplu 2+2=4. Descartes vrea însa ca îndoiala sa sa fie radicala. El face sa intervina un geniu viclean" care-si propune cu tot dinadinsul sa ne însele (fiindca Dumnezeu, în bunatatea lui, nu ne-ar putea însela). îndoiala este astfel dusa pâna la extrem. Nu este însa decât o îndoiala metodica. Desi toate lucrurile, cele care ne par mai sigure au fost puse în îndoiala, ramâne totusi ceva sigur si anume faptul ca eu gândesc, ca ma îndoiesc. Daca ma gândesc si ma îndoiesc, este sigur ca exist. Formula cartesiana va fi Cogito, ergo sum. Aceasta înseamna însa ca constiinta gândirii, deci a sufletului, este mai sigura decât constiinta pe care o avem despre lumea exterioara (Idealism cartesian). Credinta obisnuita ca nu cunoastem nimica mai sigur decât aceasta lume a simturilor pe care o atingem, o vedem, este astfel rasturnata. Descartes topeste o bucata de ceara; nu mai ramâne din ea nici una din calitatile care impresionau simturile: dispare forma, culoarea, parfumul ei; ramâne numai o substanta al carei caracter esential este de a avea o întindere. Ce este atunci corpul? Ceara înainte de topire sau dupa ce a fost topita? Corpurile nu ne sunt deci cunoscute prin simturi cu certitudine. Singura certitudine absoluta este a existentei noastre, noi care gândim si ne îndoim. Dar aceasta înseamna ca cunostinta sufletului este mai sigura decât aceea a corpurilor. Substanta este gândirea, iar substanta corpurilor este întinderea. Prin gândire Descartes întelege nu numai gândirea în sens restrâns, ci si perceptia, vointa etc.

Faptul ca cunostinta sufletului este singura cunostinta certa îi permite lui Descartes sa demonstreze existenta lui Dumnezeu. Avem în noi clara si distincta o idee despre o fiinta perfecta. Aceasta idee nu poate însa veni de la noi, care suntem imperfecti, fiindca ne putem însela. Insa este o axioma, un adevar al luminii naturale ca în cauza care produce un efect trebuie sa fie cuprins cel putin tot atât ca în efectul produs. Ideea de perfectiune, a unei fiinte perfecte, pe care o avem în noi, clara si distincta, nu poate deci veni de la noi, care suntem imperfecti (fiindca daca am fi avut posibilitatea, ne-am fi facut pe noi însine perfecti), dar de la o cauza exterioara noua, de la o fiinta într-adevar perfecta, care este Dumnezeu. Ideea de perfectiune cuprinde si ideea de existenta. Din faptul ca putem gândi o fiinta perfecta trebuie sa admitem ca aceasta fiinta exista.