Datoria Publică

Din punct de vedere conceptual, datoria publică se referă la suma totală a împrumuturilor contractate de autorităţile publice centrale şi locale (inclusiv de entităţile publice autonome), de la posesorii de capitaluri temporar disponibile (aflaţi fie pe piaţa internă, fie pe cea externă), şi rămase de rambursat la un moment dat. În unele accepţiuni, termenul în sine este cunoscut şi sub denumirea de sold al datoriei publice.

Gradul de îndatorare al unei ţări se exprimă în mărime procentuală, ca raport între soldul datoriei publice şi produsul intern brut. Din punct de vedere economic, acest indicator prezintă doar valenţe teoretice, deoarece exprimă procentul din produsul intern brut care ar fi afectat amortizării datoriei publice, în cazul în care s-ar lua decizia ca aceasta să fie rambursată integral în anul respectiv. Analiza gradului de îndatorare al unei ţări nu trebuie analizată doar în mărime strict matematică, ci trebuie corelată atât cu nivelul datoriei publice medii pe locuitor, cât şi cu nivelul produsului intern brut mediu pe locuitor, deoarece, la acelaşi procent din P.I.B., gradul de suportabilitate al sarcinii datoriei publice va fi mult mai redus în cazul ţărilor în curs de dezvoltare (cu un nivel redus al P.I.B.-ului) comparativ cu cele dezvoltate (care, implicit, au un nivel mult mai ridicat al P.I.B.-ului). Spre exemplu, o datorie publică medie pe locuitor de 100 de euro corespunzătoare unui P.I.B. mediu pe locuitor de 300 de euro, va greva mult mai accentuat gradul de suportabilitate decât o datorie publică medie pe locuitor de 1000 de euro corespunzătoare unui P.I.B. mediu pe locuitor de 3000 de euro, deşi, în ambele cazuri, gradul de îndatorare este acelaşi (respectiv de 33%).

Un alt indicator de cuantificare fidelă a datoriei publice se referă la serviciul datoriei publice, care exprimă efortul financiar anual pe care îl implică datoria publică în cauză. Acest indicator se materializează în totalitatea sumelor băneşti achitate atât pentru rambursarea cotei-părţi din datoria publică efectivă, cât şi pentru plata cheltuielilor (dobânzi, comisioane etc.) pe care le reclamă respectiva datorie publică. Totalitatea acestor cheltuieli accesorii şi aferente datoriei publice dimensionează nivelul contraprestaţiei pe care debitorul o datorează creditorilor săi, ca şi preţ al utilizării sumelor de bani împrumutate. Pentru analiza şi comparabilitatea datelor din acest domeniu, nivelul serviciului datoriei publice se raportează fie la produsul intern brut, fie la nivelul total al cheltuielilor publice care afectează un anumit exerciţiu bugetar.

În comensurarea efectelor privind datoria publică, un factor de evaluare relevant este reprezentat de ritmul de evoluţie al cheltuielilor accesorii faţă de ritmul de evoluţie al datoriei publice propriu-zise. Astfel, în majoritatea ţărilor dezvoltate, ritmul de creştere al datoriei publice propriu-zise devansează ritmul de creştere al cheltuielilor aferente acesteia, trendul fiind inversat în cazul ţărilor în curs de dezvoltare. Aceste tendinţe evolutive se explică prin faptul că ţările dezvoltate găsesc pe piaţa lor internă resursele necesare pe care le împrumută; dimpotrivă, ţările în curs de dezvoltare contractează împrumuturile, de regulă, pe pieţe externe şi la dobânzi ridicate, altfel spus, costurile finanţării sunt mai ridicate, acestea fiind influenţate, într-o mare măsură, de ratingul de ţară (destul de scăzut în aceste situaţii).

Scopurile în care sunt contractate împrumuturile de stat (sau, altfel spus, destinaţia care se acordă sumelor mobilizate în urma împrumuturilor), precum şi modul de constituire a resurselor financiare care vor sta la baza rambursării datoriei publice, cunoaşte anumite particularităţi de la un stat la altul, în funcţie de gradul său de dezvoltare. De cele mai multe ori însă, împrumuturile de stat se contractează în scopul finanţării deficitului bugetar, iar sumele necesare rambursării acestuia provin din veniturile curente viitoare (iar, preponderent, din cele de natură fiscală). Nu este exclus însă ca în unele ţări în curs de dezvoltare, aflate la limita incapacităţii de plată, să se contracteze alte împrumuturi de stat în scopul refinanţării datoriei publice angajate anterior.

Datoria publică poate fi clasificată în mai multe categorii, în funcţie de o serie de criterii specifice, dintre care le precizăm pe următoarele:

- în funcţie de gradul de exigibilitate, datoria publică cunoaşte două forme de manifestare: flotantă (care se referă la sumele scadente pe termen scurt) şi consolidată (care cuprinde sumele exigibile pe termen mediu şi lung). O pondere ridicată a componentei flotante în totalul datoriei publice implică un efort financiar ridicat, în perioada imediat următoare, din partea statului debitor, putând genera disfuncţionalităţi, în funcţie de conjuncturile existente la momentul respectiv. De menţionat este şi faptul că posibilitatea autorităţii publice de a-şi structura datoria sa publică pe cele două paliere este influenţată în mod direct atât de indicatorii de stabilizare macroeconomică (cel mai fidel în acest sens fiind, evident, indicele inflaţiei), cât şi de variabilele din sectorul monetar (care pot încuraja sau, dimpotrivă, frâna tendinţa spre economisire).