Stadiul actual al implementării auditului intern

Capitolul I

Abordări teoretice în privința activității de audit intern

1.1. Apariția și evoluția activității de audit

Originea termenului de audit intern provine din limba latină având semnificația de „a asculta”. Despre acest termen se vorbește chiar din timpul în care Carol cel Mare era la domnie. Utilizarea efectivă a acestui termen este recentă, și anume a fost plasat în timpul crizei din anul 1929 în SUA, în momentul în care organizațiile erau supuse recesiunii și erau obligate să achite sume de bani în pentru a certifica anumite conturi pentru toate întreprinderile ce erau cotate la bursa auditorilor externi.

Pentru a diminua cheltuielile, societățile încep să își organizeze cabinete de audit intern punând bazele lucrărilor de pregătire din interiorul societății dar cu toate acestea pentru a putea efectua activitatea de certificare se cerea ajutorul Cabinetelor de Audit Extern ce aveau drept de a supraveghea și restul activităților. Companiile bine dezvoltate foloseau serviciile ce erau puse la dispoziție de către Cabinetele de Audit Extern, organism independent ce are misiunea de a controla bilanțurile contabile și conturile cât și de a certifica situația financiară de la sfârșitul perioadei de analiză. Pentru a putea efectua activitatea de auditor extern, aceștia porneau de la rapoartele întocmite de către auditorii interni , la care se mai adăugam modificările constatate de către aceștia, în urma verificării prin intermediul procedurilor specifice urmând efectuarea certificării conturilor organizației auditate. Auditorii externi au pus la bătaie toate cunoștințele acumulate în vederea efectuării de analize, comparații și să demonstreze din ce cauza s-a ajuns la eșec, să găsească soluții și să ofere consultații. Prin urmare s-au stabilit instrumente, obiective și tehnici dar și sisteme de raportare diferite pentru auditorii interni comparativ cu auditorii externi.

După criza economică, s-a solicitat în continuare activitatea întreprinsă de către auditori mărindu-se domeniul de aplicare al auditului, acest lucru s-a datorat vastelor cunoștințe ce au fost dobândite de-a lungul timpului, ajungându-se la faptul că auditul este necesar în interiorul unei organizații.

Întotdeauna s-a pus accent pe necesitatea și rolul auditului intern și prin urmare cei din urmă aveau nevoie de a se organiza cât și de a-și structura activitățile zilnice.

În 1941 în Statele Unite ale Americii și Florida s-a pus bazele Institutului Auditorilor Interni, ce era recunoscut la nivel internațional și din anul 1951 Danemarca, Suedia, Norvegia și alte state. În prezent fac parte peste 100 de institute naționale a auditorilor interni iar membrii sunt în număr de peste 120 de țări. După anii 1980-1990, această funcție începe să se contureze în ceea ce privește activitatea organizațiilor, evoluând până în prezent.

În România, în acea perioadă în care economia era planificată organizațiile erau deja familiarizate cu sistemul Curții de Conturi, Ministerul Finanțelor Publice cât și cu alte organisme de control extern care verificau sistematic în vederea întocmirii unor controale asupra propriei activității.

La începutul lui 1950, I.I.A. a emis norme proprii de audit intern, diferite de cele ale auditului extern. În timp, acestea s-au generalizat și din 1970 au devenit standarde de audit intern, care sunt într-o permanentă mișcare datorită evoluției societății ce se confruntă mereu cu noi provocări. În 1941, J.B. Thurston, primul președinte al Institutului Internațional al Auditorilor Interni, declara cu o previziune uimitoare că perspectiva cea mai strălucită a auditului intern va fi “asistența managerială”. În 1991, Joseph J. Mossis, președintele Institutului Auditorilor Interni din Marea Britanie, reia aceeași remarcă, dar în termeni mult mai exacți: “este clar pentru cei care lucrează în cadrul funcției de Audit Intern că acesta are un rol vital de jucat, ajutând conducerea să ia în mână hățurile controlului intern”.

Acum managerii au în vedere înțelegerea, cât mai clară și precisă, a responsabilității pe care o dețin asupra organizării propriului sistem de control intern. Obiectivele se ating dacă sistemul de audit intern este bine pus la punct, este organizat periodic, format din: norme și standarde profesionale, ghiduri procedurale, care au rolul de susține auditul, cu mențiunea că cel care realizează activitatea de audit să nu aibă nici un fel de bănuială.

Auditorii și managerii trebuie să aibă în vedere atingerea unor obiective comune și anume: actul de management să fie eficace și să se atingă țintele propuse. Manageri trebuie să accepte propunerile auditorilor și să le înțeleagă, cu scopul de prevedea riscurile ce apar și evoluează în mod continuu. Auditul intern reprezintă ultimul nivel al sistemului de control intern al societății.

Din perspectiva competențelor pe care le deține auditorul intern, societatea se poate bucura de anumite beneficii, pe baza standardelor avute de audit cât și celor mai bune practici, politici, operațiuni și proceduri întreprinse de societate.