Spațiul Urban

Habitatul urban exprimă sinteza condiţiilor de viaţă umană, a realităţii social-economice existente la un moment dat. La scara globului, populaţia se împarte în două tipuri majore de habitat: rural şi urban, între care există asemănari, dar şi deosebiri fundamentale.

Habitatul urban sau oraşul este o formă de aşezare umană superioară satului, de care se deosebeşte printr-o densitate mai mare a populaţiei şi a construcţiilor, echipare tehnico-edilitară superioară, activităţi economice preponderent secundare şi terţiare, un mod de viaţă specific şi cu un potenţial demografic mai ridicat. Deşi destul de clare aceste criterii pe care le aplică fiecare pentru a distinge satul de oraş, nu sunt în mod necesar aceleaşi pentru toţi. În funcţie de regiune, de epoci, ideea pe care ne-o facem despre oraş se modifică. Fiecărei civilizaţii îi corespunde o altă concepţie asupra oraşului. Anumite oraşe antice, populate în cea mai mare parte de cultivatori, nu le putem considera oraşe în optica noastră. Dificultăţile în diferenţierea oraşului de sat apar din lipsa de precizie a vocabularului. Dacă, în germană, nu se vorbeşte decât de stadt, în engleyă town şi city sunt aproape sinonime; în franceză, termenul cite indică mai degrabă oraşul sub un unghi social şi politic; în suedeză staden reprezintă o clasă de oraşe sub care se găsesc alte două clase: târgurile (koping) şi aglomeraţiile municipale (municipalsamhallen); statisticile suedeze au sfârşit prin a adopta un termen mai general, tatort, care indică orice aglomeraţie unde casele nu sunt situate la o distanţă mai mare de 200 m una de alta şi care cuprinde peste 200 de locuitori, iar aceste locuri sunt considerate ca fiind urban areas, pe de altă parte, acelaşi cuvânt care în suedeză înseamnă sat (by), în norvegiană înseamnă oraş. Americanii precizează că oraşelor li se opune tot ceea ce este rural, fie că este vorba de rural agricol (rural farm) sau de rural neagricol (rural non farm). Aceste complicaţii lingvistice nu facilitează, însă, sarcina definirii oraşului, rămânând totuşi preocuparea de a opune în fiecare limbă conceptul de sat celui de oraş.

Criteriile care erau valabile în trecut – cum ar fi prezenţa unei centuri de ziduri sau fortificaţii în oraş (care era, însă, o aglomerare închisă, spre deosebire de sat, care era o aglomerare deschisă), sau existenţa unor drepturi speciale şi privilegii care confereau oraşului şi locuitorilor săi o poziţie juridică şi socială diferită de aceea a zonelor agricole şi ţăranilor – nu mai au valoare azi. Nici criteriul numeric, adoptet adesea în trecut în diverse ţări (Italia-2000 locuitri, Franţa-2500 locuitori, SUA-3000 locuitori) nu mai este valabil, existând în aceste ţări aglomerări mult mai popualte, având fizionomia unor simple sate. Însă există şi mari aglomerări de sate şi colibe (in Sudan) înconjurate de ziduri şi câteodată de şanţuri care, din punct de vedere al numărului de locuitări, s-ar putea număra printre oraşe, deseori chiar fiind considerate oraşe. Asemenea aglomerări (care depăşesc chiar 300000locuitori - Ibadan) nu corespund deloc conceptului de oraş pe car ăl avem în ţările civilizate.

O caracteristică importantă a oraşelor este densitatea mare a populaţiei, locuinţele fiind situate în blocuri cu mai multe etaje.

Criteriul esenţial de diferenţiere a oraşului de sat este, fără îndoială, marea complexitate a vieţii economice, care există în aglomerările urbane. Oraşului îi sunt specifice sectoarle secundar şi terţiar, rezultând o fizionomie edilitară specială datorită prezenţei construcţiilor cu scop industrial (fabrici, uzine) sau comercial (bănci, societăţi comerciale, de transport, mari magazine). De asemenea, activitatea culturală e mai complexă, existând deci construcţii specifice: biblioteci, şcoli, teatre, universităţi, muzee, instituţii de cultură. Reţeaua de mijloace de transport intraurban este şi ea dezvoltată, având rolul de a lega diferitele părţi ale aşezării şi, în special, zonele periferice de centru. Centrul oraşului este locul unde se desfăşoară activitatea publică (administraţie, afaceri), spre periferie continuându-se cu suburbii dezvoltate de-a lungul marilor artere de circulaţie care se îndreaptă din oraş înspre sate, în formă radiară.

Marile oraşe sunt împărţite în cartiere, dar nu întotdeauna acestea sunt diferenţiate între ele după aceleaşi criterii. În lumea orientală e frecventă diferenţierea pe criteriul etnic (cartierul arab, armean, evreu, gre etc ). În multe oraşe coloniale există cartiere de europeni şi ale indigenilor, net distincte, în alte cazuri diferenţierea având la bază un aracter economic. În aglomerările urbane din ţările dezvoltate (europene, americane) există o diferenţiere spaţială şi funcţională mult mai evidentă pe cartiere (cartiere industriale, comerciale au de afaceri, administrative sau chiar cartiere de studenţi, cartiere de locuinţe în stil rustic sau de lux). Localizarea oraşelor e determinată de numeroşi factori geografici, existînd oraşe de meandre (Berna), de confluenţă (Torino, Alexandria, Lion, Belgrad), ăn jurul unui pod (Londra, Paris), oraşe situate la gura de vărsare a unui râu (Verona), oraşe de deltă sau de estuar, maritime sau insulare (Veneţia), peninsulare sau de golf (San Francisco, Sidney, Rio de Janeiro).

1. Geneza şi evoluţia oraşelor

Oraşele au origini foarte diferite şi îndepărtate. Primele oraşe au apărut, se pare, în ţările mai avansate sub raport tehnic, în regiunile care au ştiut să-şi organizeze un sistem de irigaţii. Un anumit număr de oraşe s-au format oarecum spontan, ele răspunzând unei necesităţi, iar instalarea lor a avut loc în jurul unui punct predestinat sau care oferea condiţii favorabile (mânăstiri, castele medievale, garnizoane, sate situate în apropierea unei răspântii, golfuleţe). Numeroase oraşe se datoresc unor cauze exterioare, care au survenit pe neaşteptate (descoperirile miniere, petroliere, zăcăminte de gaze, uzine sau dezvoltarea turismului sau expansiunile politice).