Caiet de lucrări practice la igienă

INTRODUCERE

Istoria igienei animalelor se confundă cu aceea a medicinii veterinare, definită ca ştiinţă care studiază bolile, în scopul prevenirii şi combaterii acestora.

în sclavagism, cu 4000-5000 de ani î.e.n., au fost formulate primele reguli de igienă.

Un merit deosebit în dezvoltarea ştiinţelor medicale veterinare, inclusiv a igienei, l-au avut grecii, care au dat omenirii o serie de mari personalităţi, din care, în domeniul abordat, amintim pe Aristotel şi Apsyrtos. Aristotel este considerat ca precursorul medicinii veterinare, datorită lucrărilor sale. Acesta a descris în "Historia animalium" obiceiurile animalelor, influenţa climei asupra acestora, locurile unde cresc şi unele boli, iar în "De generatione animalium" face referiri la îngrijirea animalelor nou-născute.

întemeietorul medicinii veterinare este considerat a fi hipiatrul (hipos - cal, iatros -medic) Apsyrtos, care a lucrat în slujba împăratului Bizanţului, Constantin cel Mare şi a înfiinţat prima şcoală de hipiatri din lume. Opera sa în mare parte originală este superioară lucrărilor ce au fost scrise anterior.

Dintre romani, s-au impus: Varron, Columella şi Vegetius. Varron, în lucrarea "De re rustica", descrie unele măsuri de igienă şi de adăpostire a animalelor, emiţând în acelaşi timp ipoteza existenţei în natură a microorganismelor, cauze ale apariţiei unor boli grave. Columella în tratatul "De re rustica", introduce noţiunea de medicină veterinară şi de veterinar.

Vegetius (secolul IV e.n.) a elaborat o culegere de texte de medicină veterinară şi igienă care reprezintă bilanţul practicării acesteia în antichitate.

în feudalism, medicina veterinară în Europa a suferit un regres important, spre deosebire de Lumea arabă şi Bizanţ unde a înregistrat unele progrese, concretizate în lucrări de mare prestigiu ca "Enciclopedia lui Kabus" (secolul XI), în care au fost sintetizate cunoştinţele ţărilor arabe şi din Orient referitoare la creşterea, igiena şi bolile animalelor şi în "Hippiatrica" apărută în secolul IX în Bizanţ (culegere de 420 texte scrise de 20 autori, din care 121 aparţin lui Apsyrtos).

Apariţia iluminismului în secolul XVIII-lea a restabilit concepţia societăţii asupra animalelor, eveniment care a determinat renaşterea medicinii veterinare.

în capitalism, dezvoltarea economico-socială a generat un avânt deosebit al ştiinţelor şi al tehnicii, context în care acelaşi drum 1-a avut şi medicina veterinară, cu toate ramurile sale.

Părintele igienei moderne este considerat profesorul german Max von Pettenkoffer (1818-1901), primul director al "Institutului de îgienă" din Miinchen şi care a editat prima revistă de igienă din lume "Archiv fur Hygiene".

Primul profesor de igienă de la şcoala de Medicină Veterinară din Bucureşti a fost Ion Andronic, absolvent al şcolii Superioare Veterinare Alfort, care a introdus în literatura de specialitate românească noţiunea de zootehnie.

Profesorului Ion Andronic i-au urmat în ordine cronologică C. Fometescu, I. Muşceleanu, L. Vincent, C. Vasilescu (a publicat primul curs de Igienă veterinară, cuprinzând 512 pagini, care a constituit o lucrare de bază, deschizător de drumuri pentru această disciplină), N. Filip, Al. Ciucă (a înfiinţat secţia de Igienă şi Alimentaţie în cadrul Institutului Naţional Zootehnic, unde s-au pregătit bazele viitoarelor tehnologii moderne, de tip intensiv privind creşterea şi exploatarea animalelor; a condus colectivul de specialişti care au proiectat şi realizat primele unităţi zootehnice de tip intensiv pentru creşterea şi exploatarea taurinelor şi porcinelor în cadrul "Prodaliment" după anul 1952), Al. Vechiu, D. Contescu, Fr. Popescu (a avut merite deosebite în dezvoltarea igienei veterinare prin tratatele şi cursurile tipărite şi cercetările ştiinţifice făcute şi publicate), V. Gligor (s-a remarcat ca o personalitate complexă, de mare prestigiu a medicinii veterinare, fiind director al Institutului de Cercetări Zootehnice între 1949-1968, adjunct al ministrului Agriculturii între 1955-1957 şi vicepreşedinte al Consiliului Superior al Agriculturii între 1961-1963; a contribuit la dezvoltarea igienei veterinare prin tratatele publicate şi cercetările ştiinţifice executate sub conducerea sa) şi D. Popescu.

De la celelalte facultăţi de medicină din ţară, s-au remarcat pentru aportul adus la dezvoltarea igienei veterinare româneşti profesorii C. Drăghici (Cluj), I. Coman (Iaşi) şi V. Tomescu şi M. Decun (Timişoara).

Pentru merite deosebite în dezvoltarea igienei animalelor se menţionează numele prof. D. Rusu şi a medicilor veterinari I. Tricu, N. Coltofeanu şi A. Rigani.

CAPITOLUL I

METODE DE STUDIU FOLOSITE ÎN IGIENA VETERINARĂ

Studiul igienei animalelor foloseşte patru mari categorii de metode pentru analizarea relaţiilor dintre factorii de mediu şi sănătatea acestora, astfel: metode pentru investigarea factorilor de mediu; metode pentru investigarea organismului animal; metode statistico-matematice şi metode experimentale.

Metodele pentru investigarea factorilor de mediu sunt împrumutate din alte ştiinţe, fiind specifice pentru fiecare din ele. Aceste metode pot fi: fizice şi biofizice, chimice şi biochimice,' toxicologice, biologice, microbiologice şi tehnico-sanitare; calitative şi cantitative.

Metodele de investigare a organismului animal sunt proprii medicinii veterinare. Acestea sunt reprezentate de metode: clinice, paraclinice şi epidemiologice, care pot fi retrospective sau prospective (urmărirea evoluţiei din momentul începerii investigaţiei).

Metodele statistico-matematice se referă la prelucrarea datelor furnizate de primele două metode, în vederea obţinerii unor informaţii semnificative, care să permită o interpretare corectă a rezultatelor.

Metodele experimentale urmăresc reproducerea pe animale de laborator sau chiar de fermă a acţiunii factorilor de mediu cercetaţi.