Cele două capitale în viziunea călătorilor străini

Ca şi în secolele anterioare şi în secolul XIX numărul călătorilor străini a continuat să fie mare, majoritatea fiind burghezi, de profesii diferite: diplomaţi, militari, geografi, geologi, literaţi, medici, profesori, avocaţi. Acestora li se adaugă şi puţinii aristocraţi, prezenţi în principate din considerente profesionale, din curiozitate sau din motive personale. Călătorii străini s-au caracterizat printr-o mare diversitate socială, profesională, religioasă, grad de cultură.

Cât priveşte ruta de călătorie, demn de reţinut e faptul că, aproape toţi au călătorit pe Dunăre, venind cu vapoarele cu abur ale companiei austriece fie de la Viena, fie de la Constantinopol şi, după caz au debarcat la Giurgiu sau Galaţi, de unde şi-au continuat călătoria pe uscat spre Bucureşti sau Iaşi .

În primele luni ale anului 1801 a trecut prin Bucureşti un reprezentant de frunte al nobilimii maghiare, contele Vincze Batthyani, care a lăsat unele impresii asupra vieţii din capitala Ţării Româneşti. În relatarea primei sale călătorii prin Ţările Române se referă apropape în exclusivitate la cele văzute şi trăite la Bucureşti. Scrisorile sale conţin informaţii despre numărul locuitorilor şi componenţa populaţiei, despre aspectul general al oraşului. Sunt de asemenea, descrise unele obiceiuri de la curtea domnească şi din casele boiereşti. Mult mai bogată e însă, relatarea privind cea de-a doua călătorie când descrie regiunile pe care le stăbate. El aseamănă Bucureştiul cu Zombor, Theresiopol sau Debretin având împrejurimi la fel de plane şi lipsite de relief; el mai vorbeşte despre uliţele oraşului, acoperite cu noroi sau cu nisip (praf), unele fiind podite cu dulapi de scânduri pentru a se putea circula . El este nemulţumit şi de curtea domnească, clădită fără nici un fel de gust şi înconjurată după obiceiul otoman de ziduri înalte . Neajunsurile şederii în Bucureşti sunt sporite şi de apa de băut proastă şi de lipsa totală de distracţii publice .

Cam aceeaşi părere şi-o formează contele Batthyani şi despre capitala Moldovei, unde “trebuie să te bălăceşti în noroi sau să te clatini în mers trudit peste scânduri aşternute pe jos , unde lipsesc distracţia, plimbările şi clădirile demne de o atitudine specială, merită văzute doar Hanul cel Mare, Mitropolia şi Sfântul Gheorghe.

O altă comparaţie între Bucureşti şi Iaşi e făcută în 1802, de Thomas Thornton. El aminteşte de situarea oraşelor pe două ape: Dâmboviţa, respectiv Bahlui şi aseamănă ambele oraşe mai degrabă cu nişte sate întinse decât cu nişte scaune de guvern . Thomas Thornton vorbeşte şi despre preponderenţa bisericilor şi mănăstirilor în ambele oraşe, şi mai ales de contrastul dintre palatele boierilor înconjurate de ogrăzi şi de grădini spaţioase şi locuinţele poporului ce dau priveliştea unei mari mizerii. Bineînţeles, ca şi contele Batthyani observă obiceiul straniu şi extravagant de a pava străzile cu butuci şi grinzi de lemn, care odată putrezite făcea circulaţia foarte neplăcută şi chiar periculoasă.

Date despre cele două capitale se oglindesc şi în scrisorile Christinei Reinhard adresate mamei sale unde îi povesteşte condiţiile călătoriei sale, situaţia drumurilor pe care cu toate că ştia că nu erau pietruite, nu se aştepta să le găsească acoperite cu grinzi de lemn rău prinse între ele. Casa în care a fost primită, cu toate că era cea mai frumoasă din Bucureşti, cu nenumărate slugi avea odăile destul de goale, fără masă de scris sau oglindă, fără obiecte uzuale pentru Christine . Aceleaşi simple şi abia mobilate încăperi le găseşte şi la curtea ieşeană, unde nu era nici o urmă a luxului oriental atât de lăudat. Însă, ea face o deosebire între cele două capitale, între locuitorii celor două capitale, scriind că lumea omului din sud se combină cu seriozitatea celor din nord, nevăzând nici un chip vesesel şi neauzind vreo exclamaţie de bucurie .

Tot în 1806, Kutuzov, trecând prin Iaşi spre Bucureşti, cu ocazia războiului dintre ruşi şi turci, impresionat de atmosfera învoitoare ce l-a întâmpinat la Iaşi, exclamă într-o scrisoare ulterioară: “Orice popor iubeşte schimbările prin care speră să câştige ceva, dar aici lumea într-adevăr delirează” .

Un alt călător prin Tările Române, Wiliam Mac Michael (1817-1818) vede oraşul Iaşi ca un amestec de colibe joase, mizerabile, acoperite cu şindră şi de case încăpătoare, clădite din cărămidă şi înalbite cu tencuială. El vorbeşte şi despre uliţele podite cu scânduri netede de lemn, necontenit stricate şi rareori reparate dar şi despre ora plimbării de după amiază a ieşenilor când un lung şir de caleşti putea fi văzut înaintând solemn de-a lungul uliţelor. Aceleaşi uliţe podite cu dulapi de lemn, sub care se adunau gunoaiele apoase ale oraşului le găseşte şi în Bucureşti. Aici, multe din casele şi mănăstirile mai mari, precum şi din bisericile zidite toate uniform din cărămidă şi date cu tencuiala sunt înconjurate de ziduri înalte făcute din cărămizi, iar domnul nu avea o locuinţă aşa de bună ca a celui ieşean pentru că palatal lui arsese în 1812 determinându-l să ocupe două case de o înfăţişare mai curând sărăcăcioasă, legate împreună printr-o galerie de lemn .

Bucureştiul îi pare murder şi lui Robert Ker Porter (1820), murdar în poduri, şi murdar chiar în casele boiereşti. Iaşiul însă îi face o impresie bună, chiar dacă intră aici pe vremea ciumei care abia se potolise, impunându-i-se mitropolia, frumos zugrăvită, dar şi celelalte zeci de biserici .

Un an mai târziu, 1821, cele două capitala sunt descoperite de Sophie Johnson. Într-o câmpie veselă şi mănoasă, la poalele unui deal care se ridica lin pe râul Bahlui e descoperit însă un interior nesănătos din cauza “ miazmelor pe care le exală canalele ce străbat toate uliţele” . Împrejurimile le găseşte plăcute cu toate că în afară a două case mici ce aparţineau domnului nu se vedea nici una mai arătoasă. Aceeaşi lipsă de case arătoase exista şi în Bucureşti care nu oferea decât câteva palate şi mai multe biserici, fiind asemănat mai debrabă unui sat nesfârşit şi nu unui oraş mare .