Organizarea satului în Moldova Medievală

Introducere

Încă din cele mai vechi timpuri, satele au constituit principala formă de așezare a populației noastre. „Dorința instinctivă de a supraviețui a fiecărui individ în parte, fie redusă numai la conservarea lui, fie pentru perpetuarea speciei umane, a fost promotorul luptelor din sânul societății omenești din totdeauna. De aici s-au iscat între gințile și triburile geto-dace, cu cele ale celorlalte popoare o permanentă stare de război și nesiguranță.” . Astfel, „pentru asigurarea vieții individului, a fost necesară adunarea membrilor comunității gentilice și crearea în sânul ei a unor organe administrative înarmate” . Forma de organizare socială și administrativă la daco-romani în perioada prestatală era obștea sătească, care reprezenta o comunitate teritorială bazată pe proprietatea în comun asupra pământului, cât și gospodăria sub formă de parcele a familiilor. „Obștile sătești au constituit celula de bază a societății daco-romane, apoi românești, în mileniul migrațiilor. Ea a fost expresia unei multiple solidarități: de rudenie, de activitate economică, de viață socială, de afirmare militară.

Obștea grupa inițial pe descendenții unui strămoș comun, un moș (cuvânt de origine geto-dacă, dovadă vechimea acestei organizări), de la care a derivat cuvântul moșie, care desemna pământul stăpânit în devălmășie de ceata de neam. Este caracteristic pentru conviețuirea daco- romană că moșul mai era numit și bătrân, derivat - cum s-a arătat din lat. veteranus (soldat lăsat la vatră, după terminarea serviciului militar)” .

În cadrul acesteia, „fiecare membru avea dreptul să ia cuvântul și megiașii - nume dat locuitorilor acestor comunități - își dădeau aprobarea agitând lăncile, ori dezaprobau prin murmur și scuturarea tolbelor cu săgeți [...] Autoriatea supremă...o avea mai marele preoților [...] Mai târziu, în evul mediu, misiunea de șef spiritual în adunarea țării sau sfatul domnesc, va reveni mitropolitului.” Câteva obști sătești așezate în vecinătate puteau forma uniuni de obști, care, pentru rezolvarea problemelor comune, constituiau adesea un sfat al uniunii.

Ca instituție, obștea a jucat un rol important în istoria românilor, fiind cea mai veche formă de producție, dezvoltată din perioada primitivă. Obștea era comunitatea teritorială care stăpânea în comun teren de cultură, pășuni, pădure și ape. „Obștea țărănească...poate fi defnită ca o comunitate de muncă”, în sensul că „munca era dirijată de comunitate” . Aceasta a existat în toată Europa, cu forme foarte asemănătoare în toate țările. Cea românească urmează în linii mari evoluția celei europene, dar aceasta prezintă unele trăsături specifice.

Organizarea teritoriului în Moldova medievală

Dezvoltarea economică și evoluția socială a comunităților daco-romane condiționează cu timpul, constituirea în baza uniunilor de obști, a unor formațiuni teritoriale de dimensiuni mai mari, care vor conduce spre înființarea, începând cu secolul al IX-lea, a unor formațiuni politice de tip feudal, precum au fost cnezatele și voievodatele. Acest proces a fost însoțit în secolele IX-X de constituirea marii proprietăți funciare și, respectiv, aristocrației feudale, ceea ce însemna începutul perioadei timpurii a feudalismului, proces ce va contiuna în secolele XI-XII prin consolidarea relațiilor feudale în cadrul unor formațiuni politice locale. Voievodatele își fac simțită prezența odată cu dezvoltarea societății, ce pare acum mult întinsă, dar și mai puternică, evoluând spre forma de voievodat unic, cât și spre formarea, în 1359, a statului feudal Moldova. Acest proces a fost favorizat atât de factorii interni, exprimați prin dezvoltarea economică, socială, politică, precum și de condițiile externe, legate de necesitatea de apărare a teritoriului față de pericolele reprezentate de năvălirile străinilor.

Statul întemeiat de Bogdan (1363-1367) în partea de nord, nu încorpora toate teritoriile Moldovei și din punct de vedere administrativ nu-și desăvârșise în totalitate organizarea statală. Abia în timpul lui Roman I (1391-1394) este întâlnită prima atestare a titlului domnesc, când se intitulează, cel dintâi domn, de la munte până la mare. Astfel, întinderea micului stat din valea Moldovei a fost realizată treptat, prin reunirea acelor voievodate și cnezate care se aflau pe în teritoriu. Inițial, statul avea capitala la Baia, însă odată cu expansiunea teritoriului, capitala se va muta la Suceava, important centru urban și oraș comercial al Moldovei.

Procesul de instituționalizare statală a durat aproximativ o jumătate de secol, din a doua parte a secolului al XIV-lea, și până în primul deceniu al secolului al XV-lea, primind niște dimensiuni conturate în urma reformelor administrative realizate de Alexandru cel Bun (1400-1432). Acest proces a cuprins și organizarea administrativă a teritoriului țării.

Centrul administrativ al țării îl alcătuia reședința voievodală, plasată în capitala țării, dar care își mai avea unele prelungiri teritoriale în anumite reședințele domnești din centrele urbane, cum erau cel al Țării de Sus cu centrul la Dorohoi și al Țării de Jos cu centrul la Bârlad, ulterior la Vaslui.