Apariția și dezvoltarea conceptelor de societate civilă și drepturile omului

“Societatea civilă descrie un întreg sistem de structuri, care permit cetățenilor noi roluri și relații sociale, prin diferite modalități de participare la viața publică. Societatea modernă se structurează pe trei componente:

- componenta economică;

- componenta politică (instituțiile fundamentale ale statului);

- componenta societății civile, care legitimează sau amendează celelate două componente”1.

„Societatea civilă este organizata pe principiul voluntariatului, fiind independentă de autoritățile de stat. Noțiunea de "societate civilă" descrie forme asociative de tip apolitic și care nu sunt părți ale unei instituții fundamentale ale statului sau ale sectorului de afaceri. Astfel, organizațiile neguvernamentale (ong), asociații sau fundații, sindicatele, uniunile patronale, mișcări ecologiste, organizații religioase, asociații sportive și mass media, sunt actori ai societății civile, care intervin pe lângă factorii de decizie, pe lângă instituțiile statului de drept pentru a le influența, în sensul apărării drepturilor și intereselor grupurilor de cetățeni pe care îi reprezintă”1. Unul din momentele principale când societatea civilă se implică este cel al alegerilor electorale (educarea electoratului, observatori la alegeri). După părerea mea, societatea civilă limitează puterea politică. Ea așteaptă atentă la deciziile politice, pentru a lua măsuri când aceste decizii o afectează negativ.

“Astăzi societate civilă reprezintă sfera de intersecție a statului cu cea civilă și cea privată - incluzând deci firmele și sindicatele. Separația între cele două sfere, este evidentă mai ales prin tendința „purtătorilor de cuvânt” ai societății civile de a se delimita în special de instituțiile prin care se manifestă cel mai mult puterea coercitivă a statului: armata și poliția.

Sunt adepți ai societății civile, care o văd pe aceasta ca definită prin neparticipare la scena politică. Trebuie menționată însă și tendința politicienilor din opoziție de a confisca, adeseori, societatea civilă și de a pretinde că vorbesc în numele ei. Societatea civilă pare a fi, mai ales în tinerele democrații post-comuniste din Europa de Est, produsul intelectualilor, neînregimentați politic sau administrativ.”2

Scurtă istorie a societății civile

“Unii autori găsesc începutul ideii de societate civilă în așa numita Koinomia lui Aristotel. Aceasta permitea cetățenilor egali să ocupe funcții de putere (de pildă judecător sau magistrat). Numai că în polisul grecesc, cetățeni erau socotiți un nr. restrâns de bărbați, restul neavând drepturi politice. Astfel, abia în epoca iluministă, John Locke (1632-1704) și Jean Jacques Rousseau (1712 - 1778) apar ca părinți ai conceptului de societate civilă. Această societate apare acolo unde oamenii părăsesc starea naturală și se angajează să respecte legile pe care societatea le insituie în favoarea lor și a celorlalți oameni. Primul om care și-a împrejmuit un teren și l-a declarat ca fiind al său este întemeietorul societății civile. Scopul constituirii societății civile (sau politice) îl reprezintă apărarea proprietății.

Menționăm că în continuare acest termen este utilizat ca sinonim pentru stat, republică sau corp politic. Așadar, arată Rousseau, ordinea politică (sau societatea civilă) este instituită de bogați care, atacați fiind de săraci, i-au convins pe cei ca ei de necesitatea unei societăți politice. De aici a rezultat imediat și necesitatea alegerii unui conducător. Poporul și-a desemnat așadar o astfel de persoană pentru a fi apărat și nu pentru a avea pe cine să servească, consideră Rousseau.

Următorul pas îl face filosoful german Friedrich Hegel (1770-1831). Pentru el societatea civilă se bazează pe necesitățile (nevoile, pasiunile) indivizilor. Paradoxal, în această fază, societatea civilă se ocupa de trebuințele individului (inclusiv materiale), în timp ce statul se confunda cu sfera moralității. Dimpotrivă, azi statul este definit, mai degrabă, ca entitate politică decât morală.

În lucrarea sa Principiile filosofiei dreptului (1812), Hegel a fost și primul teoretician care diferențiază societatea civilă de stat, spre deosebire de Hobbes, Locke sau Rousseau care tindeau să identifice societatea civilă cu statul modern. În ciuda separației, statul rămâne fundamental pentru existența și funcționarea societății civile, care trebuie să îl aibă permanent „în fața ochilor”. Asta pentru că sistemul nevoilor societății civile trebuie protejat și așa apar alte sisteme: administrația și dreptul care protejează proprietatea și autoritatea publică și corporația, care încearcă rezolvarea disputelor dintre primele două sisteme.