Europa de la republică creștină la renaștere

Dupa marile rasturnari provocate de invaziile barbare din secolele IV si V si reunificarea imperiala efectuata de Iustinian, Europa si-a regasit partial stabilitatea doar la sfarsitul secolului VIII. Echilibrul continentului s-a refacut datorita consolidarii diverselor stapaniri : regatul francizilor, in zona central-vestica : regatul longobarzilor, stabiliti in zona central-nordica a Peninsulei Italice; Imperiul Roman de Rasarit, care guverna sudul Italiei. Pe planul raporturilor politice, caracterul unificator era dat de cultura romano-germana. Unitatea culturala si civila a fost mentinuta prin intermediul bisericii, actiunea de evanghelizare inceputa de biserica si continuata de diferiti monarhi, stand la baza formarii si consolidarii unei identitati europene comune. Fuziunea intre istoria germanica si inca viile traditii romane a fost favorizata de succesul stapanirii francilor, cea mai solida formatiune statala formata in Europa dupa prabusirea Imperiului Roman de Apus. Regele Clovis a fost cel care a imprimat o coeziune politica francilor: cuceririle militare ale fondatorului dinastiei merovingiene au folosit fie sa unifice Franta , fie sa extinda teritoriile regatului spre Germania. La moartea sa(551) , stapanirea a fost impartita intre fii, in patru zone : Austrasia, Neustrasia, Burgundia si Aquitania. Fragmentarea regatului in state autonome si rivale a fost urmarea asprelor contraste interne, care au dus la un vid de putere si la slabirea dinastiei merovingiene. Ca urmare, au capatat o tot mai mare importanta aristocratia militara care a jucat rolul de conducator al ,,maestrilor palatului”, chiar si in conditiile izbucnirii unui razboi. Uneia dintre aceste familii din aristocratia militara , aceia a pepinizilor (carolingieni) , i s-a atribuit titlul de rege al francilor in 751 , anul incoronarii lui Pepin cel Scurt. Pepin si-a intarit prestigiul aliindu-se cu Biserica de la Roma si trimitand la Curte o vasta retea de clientele armate , care s-a format de ceva timp in Franta prin raporturi de fidelitate personala si asistenta reciproca a Coroanei (vasalitate) Victoriile asupra arabilor , xaxonilor si longobarzilor au reprezentat incununarea unor astfel de alegeri si premiza acelei unificari a Europei franco-germano-romane , pe care fiul Carol cel Mare , rege al francilor intre 771-814, a dus-o la implinire.

Nasterea unui imperiu crestin

La inceputul secolului IX, regatul francilor care se intindea de la Elba si Dunare pana la Marca Hispanica si sudul Italiei , s-a transformat intr-un vast imperiu crestin. Un eveniment precis a confirmat aceasta tranzitie: in noaptea de Craciun din anul 800, in timp ce in bazilica din San Pietro , in prezenta regelui carolingian, se tinea slujba , papa Leon al III-lea la incoronat pe Carol cel Mare. Din acel moment, regele francilor devine imparatul romanilor , titlu care nu a fost niciodata acordat vreunui suveran dupa sfarsitul Imperiului Roman de Apus si pe care doar imparatul Bizantului avea dreptul sa-l propuna.

Carol cel Mare vroia sa armonizeze multiplele traditii si structuri politice care se intalneau in imperiu : aceasta propunere explica, de exemplu , alegerea unei curti itinerante care sa urmeze deplasarile imparatului si care sa nu privilegieze rolul unui singur oras : capitala.

Aceasta nu impiedica ca Aachen , loc preferat a lui Carol , sa devina principalul centru al culturii carolingiene si al renasterii intelectuale a Europei Aici s-a fondat asa numita Scoala Palatina , care a adunat studenti din toata Europa: monarhul si marele erudit Alcuin de York, director al scolii din 781 , istoricul Paul Diaconul si cronicarul, biograful lui Carol , Eginhard.

Pentru a intelege intrarea Italiei in sistemul imperial carolingian este indispensabil sa tinem cont de rolul asumat de biserica in randuielile politice si sociale ale peninsulei. Pontiful Grigore cel Mare (592-604) a transformat biserica intr-o putere politica. Resursele economice le-au permis sa restaureze un oras in ruine , cum era Roma la sfarsitul secolului VI , si sa acorde ajutor populatiilor care in rasturnarile acelei perioade traiau in conditii de o mare precaritate. Papa reprezenta acum o forta politica capabila sa modifice echilibrele intre state diferite. Diplomatia pontifa a fost defapt capabila sa gestioneze raporturile cu longobarzii , pe de o parte si pe de alta sa creeze legaturi puternice cu regii francilor.

In 751 , Papa Stefan al II-lea ( sau al III-lea, conform faptului ca omonimul predecesor a murit inainte de a fi consacrat papa), temandu-se ca longobarzii ar fi putut sa cucereasca toata Italia si sa ameninte astfel autonomia bisericii , s-a decis sa ceara ajutor francilor. Condusi de regele Pepin si de fiul Carol cel Mare , francii au descins in Italia, alungandu-i pe longobarzii din Ravena si din imprejurimi. Acel teritoriu a fost incredintat papei ca patrimoniul de la San Pietro, devenind nucleul originar al statului bisericii.

Cu infrangerea definitiva a longobarzilor (774), o zona ampla a Italiei a intrat in Imperiul Carolingian. Au ramas pe dinafara Ducatul Benevento , care si-a pastrat independenta , transformandu-se in principat , aria bizantina (Calabria, o parte a Pugliei, Sicilia, Sardinia si Venetia) si Patrimoniul de la San Pietro.

Unitatea marelui imperiu carolingian si organizarea sa administrativa bazata pe divizarea in marci (provincii limitrofe) si comitate a fost compromisa de actiunea a doua forte centrifuge interne: puterea aristocratiei militare , cu achizitionarea unor functii civile de tip nobil (exercitiul justitiei si controlul terenurilor agricole) , si procesul de ,,inmugurire” a regatelor minore , nascute din conflictul de succesiune intre Ludovic cel Pios , fiul lui Carol cel Mare. Tratatul de la Verdun (843) a stabilit formarea de regate dinstincte : Franta, Bourgogne, Italia, Germania.

La apusul primului mileniu d.Hr. , Sfantul Imperiu Roman de natiune germana unea la olalta teritorii italiene si germane asupra carora stapanea puterea lui Otto I de Saxonia.

Europa crestina

Caderea Imperiului Roman de Apus si numeroasele invazii ale barbarilor reamintesc de problemele cu care se confrunta Europa intre secolele IV-V , probleme pe care istoriografia traditionala le-a interpretat ca elemente de discriminare intre perioada antica si evul mediu In schimb , cine a inteles dincolo de istoria politica si militara , sau mai bine, a inceput sa simta pulsul profund al unei faze de tranzitie , atat de profund marcata de rupturi radicale, a observat in procesul de consolidare institutionala si de iradiere sociala cheia transformarii.