Instituțiile politico-economice ale războiului rece - Uniunea Europeană și Consiliul de Ajutor Economic Reciproc

Uniunea Europeană (UE)

Dincolo de disputele vamale periodice, Statele Unite au susţinut integrarea europeană. Sub acest aspect, dar nu numai, UE este o instituţie reprezentativă pentru războiul rece.

Realizarea unei unităţi a Europei a reprezentat o direcţie a gândirii politice europene. Au existat mai multe planuri de-a lungul timpului, de la ideea unităţii creştine (Europa cristiana) până la proiecte interesate din perioada interbelică (realizarea unităţii europene sub egida Franţei, Germaniei). Mai multe elemente sunt considerate determinante pentru angajarea construcţiei Europei unite:

* Colapsul economic, material şi politic în care se găsea Europa a condus la înţelegerea, de către elitele din ţările occidentale, faptului că salvarea nu putea fi găsită individual, ci colectiv. Un factor favorizant al cooperării dintre statele din Vest a fost reprezentat de calitatea elitei politice; una de orientare creştin-demo¬crată opusă ideilor de stânga, colectiviste şi etatiste (apropierea care a fost făcută între un război între civilizaţia creştină şi cea păgână/comunistă), provenind dintr-un spaţiu de cultură comun. Papa Pius al XII-lea, Robert Schuman (minis¬trul de externe francez, dar născut în Lorena), Konrad Adenauer, cancelarul Germaniei Federale (era din Bavaria), Alcide di Gasperi (primul ministru italian, născut însă în fostul Imperiu Austro-Ungar). Germana a fost limba iniţială a integrării Europei.

* Prezenţa sovietică în Europa centrală a avut darul să neliniştească ţările occidentale. O imensă provocare (avansul Uniunii Sovietice înspre Europa de vest) în condiţiile crizei sistemului de relaţii din societatea europeană. Factorii unificatori cei mai puternici din punct de vedere social şi politic sunt ura şi teama. Legat de frica faţă de comunism, omul politic belgian Henri Paul Spaak rostea cunoscuta butadă „Iosif Visarionovici Stalin este părintele unificării europene” şi nu filosofia politică a lui Jean Monnet, cel care este îndeobşte considerat ca fiind fondatorul UE.

* A existat o condiţionare de ansamblu, reprezentată de modul global, integrator, în care americanii percepeau realităţile europene; prin planul Marshall, ei se adresau colectivităţii statelor europene; nu doreau să ofere banii individual, fiecărei ţări. Consiliul de Cooperare Economică Europeană (ulterior Organizaţia de Cooperare Economică şi Dezvoltare), mecanism înfiinţat în 1947 pentru coordonarea ajutorului economic american, a dat un impuls proiectelor de uniune a ţărilor occidentale.

O diferenţă fundamentală desparte UE de organismele internaţionale anterioare: nu s-a plecat de la o viziune generalizantă, un larg cadru teoretic rigid (cu idei mari) care trebuia ocupat – prin „uniformizare” (aducerea la un numitor comun) – de state şi oameni politici. Perspectiva fost una funcţională, „a paşilor mărunţi”. Nu o lansare în proiecte de anvergură, ci sondarea direcţiilor şi realizarea de paşi mici în domenii restrânse prin planuri pe termen scurt şi mediu.