Mesopotamia

1. Cadrul geografic și condițiile naturale. Economia

Termenul Mesopotamia (,,ținutul dintre fluvii“) se referă la o regiune din Orientul Apropiat, care cuprinde teritorii din actualele țări: Irak, Siria (la est) și Turcia (la sud). Nu a existat niciodată o entitate politică sau o țară numită Mesopotamia, și nici nu există granițe definite; numele e unul convențional, inventat de istoricii greci antici pentru a se referi la aria geografică largă dintre văile fertile ale celor două râuri: Tigru și Eufrat (mesos - mijloc, potamos - fluviu).

Mesopotamia se mărginește la nord cu Munții Armeniei, la est cu podișul Iranului până la Munții Zagros (regiunile muntoase), la sud cu Golful Persic, iar la vest cu stepa siriano-palestiniană (Stepa Siriei și Mesopotamiei).

Fluviile Tigru (1.850 km lungime) și Eufrat (2.600 km lungime) își are izvoarele în Podișul Armeniei și se revarsă în Golful Piersic, în Antichitate ele având două guri separate, iar acum - un singur estuar. Revărsările anuale ale apelor celor două fluvii, provocate de topirea zăpezilor din munți, aduceau în câmpia din centrul și sudul Mesopotamiei mâlul fertil pentru agricultură. Revărsările celor două fluvii depindeau de topirea zăpezilor din Podișul Armeniei și se se făceau, de obicei în lunile martie-aprilie. Spre deosebire de regimul fluviului Nil, termenele revărsărilor nu erau precise, deoarece Tigrul și Eufratul întretăiau în calea lor diferite zone climatice, iar topirea zăpezilor din munți nu întotdeauna avea loc în aceeași perioadă. Tigrul era mult mai bogat în apă decât Eufratul și avea un curs mai rapid al apei.

Pământurile Mesopotamiei se deosebeau printr-o rodnicie excepțională, fapt despre care vorbesc vorbesc în operele lor numeroși autori antici, inclusiv Herodot. Dar pentru a face posibilă practicarea agriculturii, era necesar un întreg complex de lucrări de ameliorare, care erau efectuate pe parcursul întregului an. Pe lângă irigația naturală (ploi, topirea zăpezilor), se practica irigația artificială. Locuitorii Mesopotamiei săpau canaluri, având mereu grijă de starea lor, înălțau diguri, baraje, construiau ecluze, fântâni etc. Mesopotamienii mai aveau și alte de probleme legate de sectorul agricol, cum ar fi: salinizarea solurilor de pe urma apelor fluviale și freatice cu un înalt grad de saturație în săruri minerale, insuficiența apei de ploaie sau abundența ei, care provoca spălarea solului, vânturile puternice dinspre regiunea deșertului, care aduceau nori de nisip, și cele ce băteau dinspre Golful Piersic, care mânau pe țărm valuri mari și ridicau nivelul apelor din Tigru și Eufrat, ceea ce putea să conducă la inundații puternice. Tocmai de aceste inundații este legat și mitul potopului.

Clima Mesopotamiei era diferită la nord și la sud. În partea nordică, situată în zona subtropicală, vara era aridă, iar iarna cădea uneori zăpada, primăvara și toamna ploua.

Sudul se deosebea printr-o climă extrem de toridă și uscată. Partea sudică era, înainte de mileniul IV î. Hr., o zonă mlăștinoasă, nelocuibilă. Instalarea aici a primelor comunități umane a necesitat depunerea unui deosebit efort pentru drenarea și regularizarea revărsărilor de apă prin construirea unor canale de irigație. Resursele naturale erau reduse. Singura materie primă care se găsea din abundență, lutul, era larg utilizată în construcții și olărit. Absența lemnului, pietrei și a minereurilor a determinat dependența comunităților umane din regiunile învecinate, muntoase. Vegetația săracă a determinat oamenii să pună în valoare pământul, adică să practice agricultura, ceea ce explică atingerea unei prosperități deosebite a zonei, concentrarea demografică ridicată, care au favorizat dezvoltarea urbană și apariția statului anume în sudul Mesopotamiei.

Pe teritoriul Mesopotamiei se găsea din abundență argilă și asfalt natural.

Părțile din centrul, precum și nordul Mesopotamiei, cu o altitudine mai ridicată și avînd resurse naturale mai mari (lemn, piatră și metale: aramă, plumb, argint și fier), au cunoscut o evoluție mai timpurie. Aici se va dezvolta de timpuriu, pe lângă creșterea animalelor și cultura arborilor fructiferi.

Flora Mesopotamiei era destul de săracă. Numai în nord, în regiunea muntoasă, creșteau diferite specii de arbori. Pe malurile râurilor creșteau sălcii. Erau multe tipuri de trestie, mai ales în sudul înmlăștinit.

În 8000 î.Hr., agricultura era larg răspândită. Erau cultivate următoarele tipuri de plante: curmalul (care avea o însemnătate deosebită în viața țării. Strabon spune că în antichitate erau cunoscute 360 de proprietăți folositoare ale lui), cerealele (orzul, porumbul, meiul) vița-de-vie, arbori fructiferi (mărul, smochinul etc.), culturi tehnice (inul, susanul), de zarzavat (ceapa, usturoiul, castraveții, vinetele, bostanul), precum și leguminoasele (lintea, fasolea, mazărea).

Fauna era bogată. Râurile abundau în pește. În desișurile de trestie, în mlaștini, pe malurile râurilor mișunau o mulțime de păsări. Prin stepele din jur și prin desișurile de pe malurile râurilor, se întâlneau tauri, măgari, porci, gazele, iepuri, struți, lei ș.a.

Mesopotamia este situată pe un spațiu deschis și în centrul Orientului Antic, fapt ce i-a asigurat din timpuri străvechi un rol de frunte în comerțul internațional,