Extras din seminar

Cadru general

Pentru a înţelege aspecte ce ţin de relaţia dintre colonii şi autohtoni, trebuie mai întâi explicate noţuni generale privind fenomenul colonizării greceşti, sau marea colonizare greacă, după cum o identifică Zoe Petre. Autoarea identifică în marea colonizare greacă un proces de “expresie a cetăţii la începuturile ei” , iar acest proces trebuie înţeles într-un mod specific prin care are loc practic o multiplicare de state – poleis in bazinul mediteranean, şi nu un fenomen de anexare sau de lărgire a ariei controlate de o metropolă sau de un grup de metropole.

Ca periodizare a fenomenului, se disting două faze: (1) cca 770 până spre 670 şi are drept direcţie generală Italia de Sud şi Sicillia, cu metropole precum cetăţile din Eubeia, din zona istmului din Corint şi alte câteva puncte ale Peloponesului; (2) cu metropole precum Megara, Miletul, cu zone de colonizare pe coasta tracică, în zona strâmtorilor, Pontul Euxin, nordul Africii, şi după 600 şi coasta de sud a Galliei şi cea occidentală a Hispaniei.

Ca tipologie, aşezările pe care le întemeiau grecii se pot clasifica sub următoarele categorii: (1) coloniile, care aveau statut de poleis, (2) emporia / emporium sau factoriile cu scop principal comercial, care erau întemeiate sub protecţia unei cetăţi, pentru a facilita transportul şi desfacerea mărfurilor; (3) aşezări cu caracter militar în hinterland, amplasate la frontiera teritoriilor cetăţilor; (4) sanctuare frecventate de greci din întreaga regiune, aici având în vedere ca exemplu sanctuarul consacrat lui Ahile, din insula Leuke, actuala Insula Şerpilor.

Procesul propriu – zis presupune mai multe etape: apoikia – denumire sub care este cunoscut grupul de persoane care întemeiază noua aşezare, se instalează într-un spaţiu nou, departe de aria de origine, la iniţiativa organizată de autoritatea unui poleis mamă, şi duce practic la întemeierea unui alt poleis independent, cu un teritoriu urban şi agrar individual, cu un corp civic (populaţie) distinct de cel din metropolă, cu legile şi cultele ei.

Între cetatea mamă şi noua formaţiune există un anumit tip de relaţie prin aceea că se preluau în primul rând limba, apoi obiceiurile, tradiţiile, legile, credinţele şi cultele, dar nu există nici o obligaţie formală în acest sens. Ca şi cauze ale acestui fenomen, autoarea identifică unele aspecte generale care ar trebui luate în considerare când analizăm acest fenomen: (1) marea colonizare greacă răspunde mai întâi unei nevoi de pământ arabil, apoi nevoia de a găsi metale, dar şi sclavi.(2) despre cetăţile de pe malurile Mării Negre este deja cunoscut faptul că asigurau circulaţia navelor aducând grâu din ţinuturile pontice.

Zoe Petre identifică drept cauză principală a întemeierii acestor aşezări nevoia de pământ arabil şi nu în mod neapărat a înfiinţării de emporia, sau factorii comerciale. Justifică opţiunea pentru această idee prin faptul că la majoritatea noilor aşezări nu există atestate faze incipiente ale unor centre temporare de schimb, iar primele dovezi arheologice ale prezenţei coloniştilor greci se constituie în probe evidente ale unei aşezări de durată în respectivele zone, pentru că acele poleis delimitau în primul rând un teritoriu urban, dovezi ale încercării de a controla câmpiile apropiate de coaste şi nu urme ale unui trafic comercial intens; cu toate acestea este evidentă componenta traficului de bunuri specifice dintre metropolă şi colonii, şi anume grâu, metal şi sclavi.

Amintită şi dimensiunea politică a procesului de colonizare, care se manifestă prin două coordonate: cea a începutului, când trimiterea de expediţii coloniale este un act politic “asumat şi realizat în cadrul instituţional al cetăţii şi ca o parte integrantă a procesului de constituire a acestora” şi al rezultatelor, pentru că instalarea unui grup de populaţie – apoiki reprezentau de cele mai multe ori chiar formarea unui nou poleis, cu toate însuşirile specifice acestuia. (p.107).

Pentru a înţelege procesul de colonizare în ansamblu, elocventă cred că este următoarea idee “dominate de o aristocraţie funciară, cetăţile nu se confundă cu aceasta şi sunt tocmai de aceea, împinse către căutarea unor soluţii care multiplică comunităţile de proprietari – cetăţeni, evitând disoluţia acestora [...] Pe plan politic, aceasta se traduce prin faptul că statul îşi asumă transferarea unei părţi a corpului civic în alte teritorii pentru a evita orice tentativă de redistribuire a privilegiiilor în metropolă. (p.108 - 109)

Marea colonizare greacă mai are însă şi meritul de a fi facilitat contactul lumii greceşti cu populaţiile autohtone. Aceste relaţii se putea manifesta fie conflictual, dar şi prin alianţe cu populaţia autohtonă. Aceste relaţii sunt susţinute şi de către lumea autohtonă sau băştinaşă, poate dintr-o dorinţă a aristocraţiei militare în primul rând, de a deţine bunuri de prestigiu – în acest caz rezultate ale civilizaţiei şi culturii greceşti, sau de a crea raporturi de autoritate durabile cu locuitorii noilor cetăţi întemeiate. Cu alte cuvinte “prezenţa obiectelor greceşti este însă tot mai frecventă în mediul autohton, unde aceste obiecte ilustrează şi întăresc prestigiul căpeteniilor locale.” (p.111.)

Dar „în raporturile grecilor cu geţii [populaţia autohtonă asupra căreia va cădea accentul acestei prezentări] nu trebuie să vedem contactul sporadic al unor civilizaţii cu un grup de barbari, ci un proces istoric complex, îndelungat, în desfăşurarea căruia cele două elemente etnice venite în atingere s-au influenţat reciproc şi durabil”.