Școlile Diplomatice Europene în Sec XV-XVIII și Impactul lor Asupra Diplomației

1. CREAREA ŞCOLII DIPLOMATICE ITALIENE ŞI CARACTERUL

ACESTEEA

În ultima parte a Evului Mediu, un rol deosebit în istoria diplomaţiei l-au jucat oraşele italiene. Necesitatea reglamentării relaţiilor externe (comerţul internaţional) a dat naştere unei diplomaţii abile şi rafinate. Veneţia şi Genova au asigutar apărarea intereselor cetăţenilor lor în alte ţări prin organizarea unui serviciu consular. Veneţia a fost cea care a introdus sistemul reprezentanţilor permanente în străinătate. Mulţi consideră că la Veneţia diplomaţia a fost ridicată la grad de artă şi sistem. Mentorii Veneţiei în materie de diplomaţiei au fost bizantinii, iar veneţieinii au servit drept model oraşelor italiene, Franţei, Spaniei şi în cele din urmă Europei.

Datorită relaţiilor strînse şi îndelungate cu Levantul veneţienii au asimilat teoria diplomaţiei în accepţie bizantină şi au transmis italienilor tendinţa orientală către duplicitate şi suspiciune. Ei primii au creat un sistem diplomatic organizat.

• Au păstrat în ordine arhivele de stat(documentele lor diplomatice acoperă o

perioadă de 9 secole, din 883 pînă în 1797). Sau păstrat pană azi 21177 de

documente în registre numite rubricarii. La început aceste documente erau fixate în

2 culegeri:

1. „Cartea tratatelor"- unde erau fixate toate tratatele.

2. „Cartea memoriei- unde erau înregistrate evenimetele cele mai importante.

In secolul XIII acest siatem arhivistic a fost înlocuit de un altul mult mai detaliat

astfel deja arhivarea se făcea şi după criteriul teritorial:

1. „Libri albuş"- fixate toate tratatele cu statele din Est (Armenia, Cipru,

Bizanţ)

2. „Libri blancus"- fixate legăturile cu statele italiene

3. ,J,ibri pactorum"- celelalte documente mai ales cele parvenite de la

papalitate.

Toate aceste documente ne oferă posibilitatea de a determina caracteristicile principale ale diplomaţiei veneţiene.

• Au elaborat reguli de numire şi de comportament al ambasadorilor. Un ambasador

veneţian primea împuterniciri pentru 3 sau 4 luni, această perioadă fiind extinsă în

secolul al XV-lea la 2 ani, nu avea drept de proprietate în ţara acretitantă, darurile ce le

primea trebuiau acordate signoriei, nu avea concediu, puteau pleca doar cu

bucătarul(pentru a nu fi otrăvit), trebuia să aştepte succesorul pentru a reveni în ţară.

La întoarcere din misiune trebuia să prezinte raportul final nu mai tîrziu de 15 zile

după încheierea misiunii sale, în special trebuia acesta să conţină o explicaţie pentru

cheltuielile făcute. Aceste reguli prea puţin atractive şi mai ales că cel ce pleca în

misiune trebuia să acopere o parte din cheltuieli, nu făcea atractiv postul de ambasador

cel puţin pînă în secolul al XVI-lea. De aceea în conformitate cu un decret din 1271

numirea într-o misiune trebuia acceptată în mod obligatoriu, altfel persoana care refuza

trebuia să plătească amenzi. Un act din 1481 interzicea ambasadorilor veneţieni să

poarte discuţii politice cu străinii fără funcţii oficiale.

Anul 1492 este un moment de cotitură în evoluţia metodelor diplomatice. în acest an moare Lorenzo de Medici şi pe scaunul papal se instalează Borgia. Papa era considerat conducătorul întregii conştiinţe a omenirii, iar împăratul Sfîntului Imperiu

German era teoretic reprezentantul vechii concepţii despre suveranitatea universală. De îndată ce papa a început să se amestece în jocul forţelor politice, iar împăratul a încetat să dispună de autoritate absolută, terenul a devenit libel pentru concurenţa dintre micile state italiene. Străvechiul principiu de luptă contra necredincioşilor a fost abandonat. Veneţia şi Genova rivalizau în stabilirea de relaţii comerciale cu sultanul turcilor, iar la 25 februarie 1500 ambasadorul Turciei a fost primit la Veneţia.

• Stabilirea unei misiuni diplomatice permanente, cu ambasadori avînd reşedinţa în capitala ţării unde au fost acreditaţi. Papa numise din 453 un reprezentant permanenet, sau aprocrisarius la curtea bizantină, însă prima ambasadă rezidentă în sensul modern al cuvîntului a fost acreditată în 1450 de ducele de Milano Francesco Sforza la Geneva. Exemplul a fost preluat de statele italiene. Aceşti soli au primit titlul de „oratori rezidenţi". Defapt titlul de ambasador este derivat din cuvîntul celtic care însemna „servitor"şi a devenit uzual nu mai devreme de secolul al XVI-lea cînd Carol Quintul a stabilit că el poate fî acordat numai reprezentanţilor capetelor încoronate şi reprezentanţilor Republicii Veneţiene, el nu putea fî folosit pentru a desemna pe trimişii altor republici sau oraşe libere. Iniţial nu a existat obiceiul de a alege ambasadorii din cadrul nobilimii sau al clasei guvernamentale. In timpul lui Ludovic al XI ambasadori puteau fî bărbierii, doctorii sau farmaciştii. în secolul XV unui ambasador nu i se cerea să fie originar din ţara pe care o reprezenta, în cazuri excepţionale, negustorilor cu reşedinţa într-o capitală străină li se acorda statutul de subambasadori. Mult timp ambasadorii au fost priviţi cu neîncredere, presupuşi spioni utilizînd imunitatea diplomatică. Ambasadorii veneţieni informau guvernul despre statul unde erau acreditaţi în acest sens trimiţând rapoarte iniţial o dată pe săptămînă apoi mult ma fregvent. Veneţienii au conştientizat importanţa contactelor dintre ambasadă şi ţară astfel că la raportele trimise de ambasadă acestora le erau trimise awisi - buletine de ştiri prin care cei din străinătate erau informaţi asupra evenimentelor din patrie. Iar pentru a nu fi citite de către străini, veneţienii utilizau cifrul diplomatic care a fost o preocupare permanentă pentru Veneţia, în secolele XV- XVI calităţile cerute unui ambasador erau: