Toleranță și persecuții

Introducere

În zilele noastre, subiectul persecuțiilor din Imperiul Roman este destul de mult dezbătut și încă mai stârnește unele controverse. În Antichitate se pun bazele religiosului care determină apariția persecuțiilor. Se pune întrebarea, totuși, în care cultură a apărut sublimarea morții pentru o credință, religie sau cauză. Relația dintre politic și religios a provocat în istorie multe conflicte mai mult sau mai puțin violente, fie îndelungate sau nu, fie colective sau individuale. Socrate a fost perceput de unii istorici ca fiind prototipul persecutatului înaintea apariției creștinismului. În ceea ce privește istoriografia persecuțiilor aceasta este împărțită în două tabere, care fac cercetări antagonice. Creștinismul a făcut, în imperiul roman, obiectul unei interdicții legale de la apariție, chiar dacă aceste interdicții nu au fost aplicate permanent.

Persecuțiile îndurate de creștini din partea păgânilor și a autorităților romane, au fost de lungă durată și foarte crude. Ele au început în timpul împăratului roman Nero (54-68 d.Hr.) și au continuat până la începutul secolului al IV-lea. Persecuțiile nu au fost un fapt continuu, ci au fost numite, de obicei, după numele împăraților sub care au avut loc și nu se poate preciza cu exactitate numărul lor. Mulți istorici nu au putut găsi un punct comun în ceea ce privește numărul împăraților persecutori. Cea mai cunoscută pare a fi Lista lui Augustin, care îi numește pe: Nero, Domițian, Traian, Marc Aureliu, Septimiu Sever, Maximin Tracul, Deciu, Valerian, Aurelian și Dioclețian. Lacanțiu în De mortibus persecutorum vorbește doar despre șase persecuții sub: Nero, Domițian, Deciu, Valerian, Aurelian, și Dioclețian, dar descrie pe larg măsurile luate de Maximian Hercule, Galeriu și Maximin Daia. Deși Lacanțiu susține șase persecuții, Sulpiciu Sever enumeră nouă, iar Fericitul Augustin și Paul Orosiu zece.

Persecuțiile pot fi împărțite în mai multe perioade: până la împăratul Deciu (249-251 d.Hr.), persecuțiile erau incidentale și locale; în timpul lui Traian (98-117 d.Hr.) se aplica la judecarea creștinilor, rescriptul, care era o dispoziție oficială, limitată și provizorie. După perioada lui Traian persecuțiile erau sistematice și generale și se aplicau printr-un edict imperial, o lege de stat aplicabilă în tot imperiul. Prin urmare putem afirma ca statul roman însuși începe persecuțiile creștinilor.

Cauzele generale ale persecuțiilor creștine erau diverse. Cauzele care au avut un rol mai însemnat au fost calomniile răspândite în popor, acest lucru constituind punctul de plecare al instigațiilor populare. Ele se datorau mai ales din cauza diferenței majore dintre ceea ce susținea creștinismul și superstițiile păgâne.

Cauze religioase

Contrastul dintre cele două credințe era evident și important. Păgânii nu puteau concepe ideea pe care o răspăndea creștinismul și nici nu puteau întelege o religie fără temple, fără reprezentări plastice, fără zei și jertfe. Preoții păgâni, vânzătorii de animale de jertfă, sculptorii și turnătorii de statui aveau interesul ca noua religie să fie interzisă și instigau poporul asupra creștinilor, susținând că tot ceea ce se întâmpla rău este din cauza lor pentru că înfuriau zeii. Romanii erau toleranți față de religiile vremii, chiar și față de iudaism, dar creștinii păreau a fi foarte periculoși prin doctrina promovată de această religie, fiind considerată un ateism sau apostazie față de religia strămoșilor. Necunoașterea și neînțelegerea acestor învățături creștine duceau la interpretări greșite și acuzații grave, ceea ce făcea din această religie un cult secret periculos , suspectat de farmece și magie. Oamenilor li se impunea ideea că prezența creștinilor împiedică efectul benefic al sacrifiiciilor religioase și că toate acestea aduc mânia zeilor care dezlănțuiau nenorociri asupra lor.

Cauze politice

Contrastul dintre creștinism și păgânism este evidențiat și mai mult prin strânsa legătură dintre religie, stat și viața publică. Obligațiile religioase erau datorii civice importante pentru funcționari și militari. Creștinii erau considerați adevărate pericole pentru aceste obligații, nepracticanți ai acestor datorii. Se admitea practicarea noii religii, dar cu respectul public față de cultul păgân. Apărut în provoinciile Bitiniei și Asiei în epoca lui Octavian Augustus, cultul imperial va avea un rol foarte important, acesta constituind o adevărată religie de stat fiind obligatorie. Acest cult va juca un rol foarte important în viața religioasă, publică și privată încă din secolul I î.Hr. Împărații se serveau de acest cult pentru a verifica loialitatea provinciilor supuse. Secolul al II-lea vine cu un important progres al cultului imperial; de la Nerva până la Septimiu Sever, toți împărații defuncți obțin apoteoza. Cultul imperial devine o rutină a administrției având bugetul său, funcționari și un calendar propriu. Commodus obține de la Senat încă din timpul vieții ca și Nero, dreptul de a fi trecut printre zeii publici. Acesta preia diferite titluri și devine pe rând Hercule, Mercur, Jupiter. Deși la început creștinismul a încercat o abordare pașnică față de cultul imperial, însă el nu a putut aduce un cult împăraților romani așa cum îi era adus lui Dumnezeu. Acest refuz a fost considerat o ofensă adusă maiestății imperiale (crimen lesae majestatis). El a fost agravat de faptul că unii creștinii se retrăgeau din anumite meserii și se fereau de altele precum cioplitorii de zei pentru că acestea nu erau compatibile cu credința lor.