Uniunea Europeană și Euro

UE a fost fondată cu intenția de a elimina numeroasele și distructive lupte între vecini care au culminat cu cel de-al Doilea Război Mondial.

Prima fază a fost promovarea cooperării economice, cu conceptul că națiunile care fac comerț între ele devin mai interdependente din punct de vedere economic, ceea ce le face mai puțin înclinate să se implice în violență. Comunitatea Economică Europeană (CEE) a fost înființată în 1958 cu scopul de a spori cooperarea economică între șase țări: Belgia, Germania, Franța, Italia, Luxemburg și Țările de Jos.

Consiuliul Europei

Consiliul Europei, care reunește 46 de națiuni membre și susține conceptele fundamentale ale drepturilor omului, a fost fondat în 1949 și este una dintre cele mai vechi și mai mari organizații europene. Pe parcursul celor 50 de ani de existență, organizația și-a extins și și-a lărgit domeniul de activitate pe întreg continentul. Prăbușirea Uniunii Sovietice, căderea Zidului Berlinului și sfârșitul Războiului Rece au dus la o creștere a numărului de cereri de aderare la Consiliu, ceea ce a necesitat stabilirea de noi priorități și strategii.

După cel de-al Doilea Război Mondial, statele au fost hotărâte să se asigure că un astfel de dezastru nu se va mai repeta niciodată. Winston Churchill a fost primul care a văzut necesitatea unei cooperări internaționale în discursul său de la Zurich, la 19 septembrie 1946, "o soluție care, ca prin minune, ar schimba întreaga situație și ar face ca, în câțiva ani, întreaga Europă să fie la fel de liberă și de fericită ca Elveția în prezent.

Congresul de la Haga, care a reunit peste o mie de participanți din douăzeci de națiuni, a stabilit toate problemele în jurul cărora urma să se construiască o Europă "unificată", a avut loc la 7 mai 1948. Au fost adoptate o serie de rezoluții, care solicitau, printre altele, crearea unei adunări consultative alese de parlamentele naționale, redactarea unei carte europene a drepturilor omului și instituirea unei instanțe care să aplice hotărârile sale.

La scurt timp după Congresul de la Haga, ministrul belgian de externe Paul Henri Spaak a propus înființarea unei Adunări Europene cu puteri extinse, formată din parlamentari din mai multe țări și care să voteze cu majoritate de voturi. Deși Regatul Unit, care prefera o organizație strict consultativă, s-a opus acestei idei, în ianuarie 1949 s-a ajuns la un compromis: un Consiliu al Europei cu o Adunare Consultativă care se întrunea în public și un Comitet de Miniștri cu putere de decizie care se întrunea în secret.

Tratatul de instituire a Statutului Consiliului Europei a fost semnat la 5 mai 1949, la Palatul St James din Londra, de către zece țări: Belgia, Franța, Luxemburg, Țările de Jos, Regatul Unit, Irlanda, Italia, Danemarca, Norvegia și Suedia. Ca urmare, Consiliul Europei era gata să se apuce de treabă. Reuniunile inaugurale ale organizației s-au desfășurat la Strasbourg, care avea să devină ulterior sediul său permanent. Prima convenție importantă a fost redactată în timpul entuziasmului timpuriu: Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale a fost semnată la 4 noiembrie 1950, la Roma, și a intrat în vigoare la 3 septembrie 1953.

Grecia, Islanda, Turcia, Germania, Austria, Cipru, Elveția și Malta au aderat la organizație între 1949 și 1970. Printre alte evenimente semnificative din această perioadă se numără audierea inaugurală a Curții Europene a Drepturilor Omului în 1960, semnarea Cartei Sociale Europene la Roma, la 18 octombrie 1961, și înființarea primelor conferințe ministeriale specializate în 1959.