Problematica și Implicațiile Teoriilor Interpretării

Apariţia scrisului a determinat, inevitabil, şi dezvoltarea unor practici ale lecturii, care s-au rafinat din ce în ce mai mult în timp, până a se ajunge la un fel de autonomizare a domeniului lecturii, devenit unul dotat cu reguli şi operaţii simbolizante proprii. Foarte mulţi istorici ai literaturii – dar nu numai – au abordat în ultimii ani problematica lecturii, a instituţiilor (cum ar fi bibliotecile publice sau private) şi a formelor sale succesive, deoarece analiza acestei practici poate să pună în lumină multe aspecte “colaterale” controversate, care au fost mai mult sau mai puţin orientate, “controlate” de către punerea în circulaţie a cărţilor, traduceri, adnotări etc., toate având drept element comun curiozitatea stârnită de lectură şi diseminată în categorii sociale tot mai largi.

În Antichitate cititul era apanajul aproape exclusiv al unor categorii bine precizate, cum ar fi scribii egipteni, fiind legat, ca şi în alte epoci, de arta scrisului: Se poate presupune că în Regatul Nou scribul avea şi funcţie de mediator sau interpret. În acea vreme, în Egipt se manifesta o deschidere către civilizaţia siriană şi palestiniană care gravitase spre zona mesopotamiană. În timpul lui Amenophis al III-lea şi Amenophis al IV-lea (secolul al XIV-lea î. Hr.), la Tell el-Amarna existau nu doar cunoscători ai celor mai importante limbi – babiloniana, hitita, hurita –, dar şi scribi care ştiau să citească scrierea cuneiformă şi să înţeleagă mai mult sau mai puţin bine limbajul diplomatic redat de aceasta. Numeroasele fenomene legate de lectură, conectate cu aceasta (şi care vor genera un domeniu special de preocupări) erau, prin urmate, lansate încă din această perioadă. La vechii greci, importanţa lecturii era cu atât mai mare cu cât prestigiul social acordat celor cu ştiinţă de carte se constituia într-un element decisiv. Acest prestigiu depindea foarte mult de capacitatea de asumare şi transmitere a unor reguli sau chiar coduri de lectură: Literatura şi tragedia presupun o activitate interpretativă care se concentrează pe o arie restrânsă. Ambele depind de capacitatea de a opera în interiorul unui sistem de convenţii, de a recunoaşte semne şi a le interpreta, de a le pune în secvenţe corecte, “de a judeca prezentul călăuzindu-te după trecut, cum spune Iocasta despre Oedip (cu referire totodată la dibăcia lui în dezlegarea ghicitorilor) . În greacă, “a citi” înseamnă “a recunoaşte”, anaghignoskein, iar pentru a indica punctul culminant al tragediei Aristotel foloseşte şi el termenul “recunoaştere”, anagnorisis.” . Cititul era văzut, prin urmare, la vechii greci într-un mod extrem de rafinat, ca o activitate hermeneutică, de asumare personală şi în acelaşi timp colectivă a semnificaţiilor. Această tensiune personal/colectiv legată de actul lecturii nu a fost însă rezolvată decât mult mai târziu.

Nu trebuie omise nici conotaţiile sacre ale lecturii, care erau strâns conectate la conceptul de “carte sacră”. Lectura a avut inclusiv o componentă mistică, de regăsit în Evul Mediu sau în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea. De asemenea, interiorizarea lecturii, lectura cu voce scăzută erau fenomene intim legate de procesualităţile religioase. De altfel, ceea ce s-a numit “lectura elitară” sau “lectura privată”, atât de obişnuită astăzi, nu s-a generalizat decât după secolul al XVIII-lea.

Unul dintre cei mai importanţi istorici ai mentalităţilor care a studiat formele succesive ale lecturii, în special în Franţa, a fost Roger Chartier, cel care a introdus conceptul de apropriere, pentru a desemna modalităţile autonome pe care le utilizau diverse categorii sociale în practicile lor de lectură. Istoria mentalităţilor a fost în mod special interesată de modul în care era întrebuinţată cartea, respectiv de felul în care era ea citită/interpretată.

O dată cu multiplicarea masivă a exemplarelor, cu creşterea tirajelor, începând cu prima jumătate a secolului al XIX-lea, efectul de masificare şi în acelaşi timp de dispersare ori sectorializare a tipologiilor lecturii a crescut foarte mult. Un rol decisiv l-a avut, de pildă, romanul-foileton, care contura diverse aşteptări şi regla până la urmă fantasmele colective. Lectura devenea astfel un excepţional factor de compensare, imaginarul literar începea să fie resimţit ca o valoare în sine.

Tot în perioada modernă apar şi elementele de “pragmatizare” a lecturii, respectiv de specializare intensă, de “compartimentare” pe domenii şi de triere a bibliografiilor. De alfel, bibliografia însăşi devine un fel de instituţie, fapt confirmat de cercetările de istorie a mentalităţilor aplicate domeniului. Înmulţirea explozivă a titlurilor trebuia să fie într-un fel sau altul coroborată cu impunerea unor elemente de redistribuţie şi control.

Tot de instituţia lecturii se leagă, într-un fel sau altul, şi cea a cenzurii, care a cunoscut, la rândul ei, modalităţi de impunere dintre cele mai diverse, de la cenzura clericală până la cea dictată de state sau instituţii. Dreptul de a citi o anume carte a fost mult timp negociat în variante care nu permiteau decât parţial participarea directă a cititorului prezumtiv.

Tot acest evantai de problematici legate de lectură şi de efectele ei au transformat-o într-un fenomen extrem de complex, cu reverberaţii inclusiv sociale, cu multiplicări ale categoriilor lectoriale şi cu o constantă creştere a interesului propriu-zis faţă de mecanismele mai mult sau mai puţin teoretice care reglau şi reglează actul citirii.

Secolul al XX-lea a fost exponenţial din această perspectivă, prin generarea unui număr imens de ipoteze şi teorii asupra practicilor lecturii. Iar actul în sine a cunoscut şi el o mare diversificare, incluzând, între altele, lectura pe suport electronic sau lectura ca fenomen sincretic, multimedial; lectura in sens traditional devine aici, explorare