Povestea lui Dănilă Prepeleac

Această analiză stilistică are drept obiect „Povestea lui Dănilă Prepeleac” de autorul Ion Creangă. Analiza are ca scop deslușirea sensurilor din text, urmărind o interpretare în profunzime dincolo de superficialitatea cuvântului, ce ascunde multe alte valențe expresive.

Creangă se individualizează prin maniera sa originală de a povesti, îmbogățindu-și relatările epice cu inspirații de natură folclorică, tipică mediului rural și un realism împletit cu planul fabulos, specific basmelor populare. Întreaga armonie a firului narativ este susținută de un caracter spontan, natural și de mărci ale oralității, reprezentative scrierilor sale.

Povestea aduce în prim plan pățaniile lui Dănilă Prepeleac, un bărbat sărac, cu mulți copii, a cărui evoluție este urmărită atent și criticată prin afirmațiile auxiliare ale autorului omniscient, care ne motivează însuși numele personajului Prepeleac „(că așa îi era porecla, pentru că atîta odor avea și el pe lîngă casă făcut de mâna lui)”, un mod ironic, dar savuros de a mai aduce informații cititorului, fiind părtașul acestuia. Textul debutează sub semnul temporalității nedeterminate „erau odată într-un sat” spațiul și timpul fiind vag descrise, accentul cade pe acțiune , contextul fiind generalizat. Dănilă Prepeleac avea un frate mai mare, autorul construind un portret antitetic între cei doi, pe când primul era „sărac, leneș, nechitit la minte și nechibzuit la trebi și mai avea și o mulțime de copii” cel din urmă era „harnic, grijuliv și chiabur, dar n-avea copii”. După modelul anterior se construiește un portret și al soțiilor celor doi, cea săracă fiind „muncitoare și bună la inimă”, iar cealaltă „pestriță la mațe și foarte zgârcită” scoțăndu-se în evidența răutatea femeii prin alăturarea expresivă a celor doua cuvinte „ mațe pestrițe” prin care se face referire la o coloristică anormală asociată caracterului malefic, astfel se evidențiază trăsăturile opuse, chiar și între cele două cupluri. Prima parte are drept scop familiarizarea cititorului cu actanții, având caracter pur descriptiv. Dănilă avea „și o păreche de boi” acest act al posesiei fiind printre singurele calități ale acestuia, în discrepanță cu lipsurile „plug, grapă, teleagă, sanie, car, tînjală, cerceie, coasă, hreapcă, țăpoiu, greblă și cîte alte lucruri ce trebuiesc omului gospodar” construindu-se prin această înșiruire de vocabule un portret al țăranului tipic, gospodar ale cărui principii nu le împărtășea personajul nostru, el apelând la bunurile fratelui său „care avea de toate”.

La nivel gramatical conjuncția „și” ajută la fluența actului epic, astfel se dă senzația cititorului de „curgere” a șirului acțiunii, suscitând totodată intensitatea relatării: „și când avea trebuință”, „ și se trezea la ușa ei”, „și mergând prin pădure”. Ezitarea în alegerea unei alternative se construiește prin înșiruirea vocabulelor precedate de conjuncția disjunctivă „ba” ce surprinde prin fluența debitului verbal: „ba făină de la moară , ba căpiți din iarmaroc, ba multe de toate”, „ba fîn, ba ocol, ba să nu-i mănînce lupii”. Tot la nivel morfologic se disting locuțiunile adeverbiale ce au rolul de maximizarea a intensității vorbirii fiind și factori ai oralității: „numai ce folos?”, „ori ți-e într-adins”. În anumite secvențe ale poveștii se remarcă folosirea viitorului popular: „te-oiu încărca zdravăn cu saci de la moară”, „v-oiu învăța eu pe voi” subliniind intenția determinată, hotărâtă, fiind și o marcă ă limbii vorbite. O altă marcă este dativul posesiv , prezent în structuri precum: „își ia boii”, „își ia tălpășița spre casă”. Utilizarea prezentului narativ oferă o viziune sincronică firului epic, timpul în care se petrece acțiunea fiind perceput ca și timp al relatării întâmplărilor, astfel accentul cade pe redarea simultană a faptelor: „se duce la dînsul acasă, își ie boii și pornește cu ei”. Folosirea interjecților are ca scop exprimarea unor îndemnuri sau comenzi : „hai să facem treampa”, „apoi o ie la papuc și, hai, hai! Hai, hai!”, „haiti! Lipsești dinaintea mea”, pot fi folosite ca mijlocitoare a formelor de adresare: „măi Michiduță!”. Din această categorie se disting onomatopeele cu o puternică încărcătura afectivă, prin care se exteriorizează senzații, sunete și zgomote din natură: „hodorog! Încolo, hodorog! Pe dincolo, carul se strică”, „trosc! Și la stânga una!”, „dracul, neavând ce-i face , huștiuluc! În iaz”. Asemeni multor povești și povestiri ale lui Creangă și aici fabulosul este reprezentat de „un drac ce ieșise din iaz”, astfel diavolul este umanizat pierzându-și puterile malefice și fiind redus până la ipostaza de „drac prost” ca în multe alte povești ale autorului humuleștean. În această poveste „împăratul iadului” este numit și „Michiduță” sau „Scaraoschi” acestea fiind unele din numeroasele apelative folclorice pentru spiritul suprem al răului. El este transpus într-un personaj nu atât de abil pe cât s-ar fi crezut, fiind învins în luptă de către Dănilă care îndeplinește cele șase probe dovedindu-și iscusința în fața supranaturalului: înconjurul iazului de trei ori, întrecerea din fugă, luarea la trântă, proba chiuitului, aruncarea buzduganului, întrecerea în blesteme.

Se remarcă dezinvoltura în actul povestirii, fraza are un caracter dinamic dând senzația de repeziciune în actul vorbirii, deseori valorificată și prin dialogul succint al personajelor ce aduc un plus de dinamism și expresivitate. Se remarcă o suprapunere a momentului vorbirii cu cel al acțiunii, sugerat de adeverbul-conjuncție „cum” perceput ca „exact în momentul în care”, „chiar atunci” introducând subordonată urmată de regenta sa: „Și cum zice, umflă dracul iapa în cârcă”. Astfel se denotă ideea de sincron ce naște în mintea cititorului imaginea vizual-motorie, antrenând imaginația subiectului și stârnind interesul. Se folosesc construcții paratactice, ce reprezintă sudarea a două propoziții principale prin conjuncția coordonatoarea, având ca scop ușurarea trecerii de la o idee la cealaltă pentru a evita pauzele în cursul narativ: „și luceferi sclipitor râdeau la stele, iară luna, scoțînd capul de după dealuri, se legăna în văzduh”, „nu-i pre veni la socotealâ, dar tot își ține firea”. Apariția modului conjunctiv care este o marcă a expresivității datorită nivelului înalt al afectului în comparație cu alte moduri verbale. El induce ideea de posibilitate a unei acțiuni realizabile, îndoială și totodată percepția emițătorului față de acțiunea, ideea sau starea aflată în discuție : „sărac să fie de păcate”, „ba am să-l zvîrl de acum”, „să-i las în știrea celui de sus”.

La nivel fonetic se remarcă o încetinire a vorbirii prin introducerea de pauze, utilizându-se punctele de suspensie: „d-apoi... mai singur, nu-l vezi?”, „apoi...dă...capra mea nu-i de cele săritoare”. Tot în planul fenomenelor fonetice se încadrează și onomatopeele voite ce au ca scop reproducerea fidelă a anumitor sunete din mediul înconjurător, prin caracterul lor imitativ influențând procesele psihice din subconștientul cititorului prin sugerarea unor imagini auditive: „ hârți! Încolo, scârți! Încolo, carul se dă înapoi”, „țipă cât îl lua gura: ga, ga, ga, ga”.