Acreditivul

ACREDITIVUL DOCUMENTAR

Scurt istoric

Primele atestari documentare privind utilizarea acreditivului dateaza de la începutul sec. al XlX-lea si se regasesc în arhivele bancilor din centrele comerciale ale lumii financiare de atunci: Paris, Amsterdam, Londra etc., fiind utilizat în negotul cu tari din Extremul Orient, începând cu secolul al XX-lea, atestarile surit mult mai numeroase. Interesant este faptul ca elementele de structura ale acreditivului: caracterul documentar, fermitatea angajamentului bancar, siguranta pe care o confera partenerilor si, în buna parte însusi formalismul - imaginat de banci acum doua secole se regasesc si astazi în practica în materie. Intr-o acceptiune moderna însa despre acreditiv documentar se poate discuta dupa primul razboi mondial. In anul 1920, ca rezultat al Hotarârii Conferintei Comertului International din 1919 ce a avut loc la Atlanta (SUA) a fost creata Camera de Comert International (C.C.I) cu sediul la Paris.

Intre domeniile prioritare de activitate ale C.C.I s-a înscris si elaborarea unor norme uniforme aplicabile comertului international pentru facilitatea tranzactiilor.

Absenta unor reglementari uniforme în materie de plati internationale constituia, indiscutabil, un obstacol major în dezvoltarea schimburilor internationale.

Debutul si elaborarea regulilor uniforme în materie de acreditive documentare l a fost lung si dificil. Un prim proiect, a carui elaborare a început în 1924, a fost prezentat de C.C.I la Conferinta de la Viena din 1933. Documentul, intitulat "Reguli si uzante uniforme privitoare la acreditivul documentar", desi a fost adoptat, nu a retinut atentia decât câtorva tari, iar altele, prin care SUA, Marea Britanie l-au privit cu reticenta.

Interesant, ca dupa cel de al II-lea razboi mondial, dat fiind noua conjunctura economica si politica, atitudinea tarilor fata de uniformizarea regulilor în materie se schimba. Statele Unite, care în anii 50 devin primul si cel mai mare exportator pentru tarile Europei distruse de razboi, au devenit foarte interesate în punerea sistemului de plati internationale pe baze cât mai riguroase si sigure.

Se poate aprecia, ca SUA au fost principalul promotor al revizuirii Regulilor si Uzantelor, noul text fiind adoptat în 1951 la Conferinta de la Lisabona.

Numarul tarilor interesate si care aderau la aplicarea Regulilor si Uzantelor a început sa fie tot mai mare, iar practica acestora si experienta acumulata au impus o noua revizuire în 1962. Cu aceasta ocazie, toate bancile din diferite tari si teritorii care figurau în "Banker's Almanach" au aderat la aplicarea Regulilor si Uzantelor.

In acest context, problema realizarii unor reglementari cu adevarat internationale aplicabile în materie de acreditiv documentar devenea tot mai necesara. Problema îsi avea originea, pe de o parte, în faptul ca în unele tari legislatia bancara nationala ignora existenta acreditivului documentar, iar pe de alta parte, în alte tari se mentineau si erau utilizate propriile reglementari nationale cum era exemplul Frantei: "Reglement de Paris" sau al Germaniei: "Regulativ des Akkredi-tivgeschofts der Berliner Sterupelvereiningung", fara a mai pune în discutie City londonez care era ostil oricarei codificari.

Sintetizând practicile si experienta în materie, Comisia de Tehnica si Practica Bancara sub presedintia lui Bernard S. Wheble, elaboreaza o noua versiune, cea adoptatajn_Uai4. (Publicatia nr. 274)

Pe drumul succesivelor revizuiri ale Regulilor si Uzantelor, textul adoptat în 1974, ocupa un loc aparte.

Importanta momentului este data de recunoasterea textului de un organism ONU: Comisia Natiunilor Unite pentru Drept International, ceea ce i-a conferit un caracter mondial.

De precizat ca la elaborarea textului adoptat în 1974 au fost luate în considerare sugestiile formulate de institutiile bancare care nu erau reprezentate la CCI, dar ale caror propuneri au fost transmise acesteia prin intermediul Comisiei Natiunilor Unite pentru Drept International, ceea ce în final, i-a conferit o aplicabilitate internationala.

Textul este din nou îmbunatatit si adaptat cerintelor moderne în 1984 (Publicatia nr. 400) si în 1993 (Publicatia nr. 500). Aceste revizuiri au fost necesare datorita noilor tehnici de producere si transmitere automata a datelor, mutatiilor în transportul international.

Studiile efectuate de Comisia CCI pentru Practica si Tehnica bancara privind îmbunatatirea Regulilor si Uzantelor din 1984, au evidentiat ca aproximativ 50% din documentele prezentate pentru un acreditiv sunt respinse datorita neconcordantelor reale sau aparente. Astfel de situatii diminueaza eficienta utilizarii acreditivului si implicit au un impact financiar asupra partilor implicate, în acelasi context, s-a constatat cresterea marcanta a litigiilor în care sunt implicate acreditive.

Pentru rezolvarea acestor probleme, grupul de lucru pentru revizuirea Regulilor si Uzantelor nr. 400 a fost împuternicit:

- sa simplifice Regulile si Uzantele Uniforme nr. 400;

- sa cuprinda practicile bancare internationale, sa faciliteze si sa standardizeze practicile în evolutie;

- sa sporeasca integritatea si siguranta acreditivului prin intermediul prezumtiei de irevocabilitate si clarificarea obligatiilor principale, nu numai pentru banca emitenta, dar si pentru banca confirmatoare;