Etica și protecția mediului

Capitolul 1. Fundamentarea teoretică

1.1 Tratarea problematicii

Ocrotirea naturii este cerută şi de nevoia, care se resimte tot mai mult, de a păstra şi îmbunătăţi sănătatea fizică şi intelectuală a populaţiei. Nu este întâmplător faptul, că în ţările puternic industrializate, oamenii caută să-şi petreacă timpul liber, pe cât este posibil cât mai departe de oraş, la ţărmul mării, la munte sau undeva la ţară.

Oamenii care au o viziune morală asupra problemelor de mediu sunt adepţii unei etici ecologice constând din cel puţin unul, dar, în general, din mai multe principii. Se consideră că politicile de mediu trebuie evaluate doar în funcţie de mărimea în care ele afectează oamenii . O examinare serioasă a acestei etici (etica centrată pe om) ne obligă să calculăm diferite efecte pe care opţiunile posibile le-ar putea avea asupra fericirii şi nefericirii umane. Deşeurile existente au un efect negativ asupra oamenilor, determinând/provocându-le iritarea ochilor , senzaţii de sufocare iar la plante are un efect puternic coroziv asupra frunzelor.

Modificarea mediului ambiant se manifestă în principiu prin rejecţii care agresează mediul sub mai multe forme. Una din formele de agresiune asupra mediului se efectuează prin produsele materiale-fizice care pot fi solide, lichide sau gazoase, iar alta se efectuează prin influenţe care pot fi termice, sonore, electromagnetice, estetice şi chiar morale.

Dintre numeroasele probleme de mediu cu care se confruntă omenirea, una majora este cea a deşeurilor. De mii de ani, omul a aruncat tot ceea ce nu-i mai folosea, tot ceea ce era deteriorat. Nici astăzi lucrurile nu stau altfel. Şi nu ne gândim că toate aceste lucruri pe care le aruncăm ,mai devreme sau mai târziu “le vom primi înapoi”,dar sub altă formă. Deşeurile, în societatea actuală, rezultă în cantităţi din ce în ce mai mari din activitatea umană şi gestionarea lor necorespunzătoare poate să ducă la poluarea solului, subsolului, apelor şi aerului.

Un ecologist poate dori să afle dacă depozitarea deşeurilor este nocivă pentru mediu, deoarece el urmăreşte protejarea acestuia sau deoarece consideră că afectarea vieţii umane este greşită din punct de vedere moral. Există de asemenea şi oameni care sunt impasibili ( amorali) în legătură cu această problemă. Totuşi, mulţi oameni doresc într-adevăr ca acţiunile lor şi a celorlalţi să fie bazate pe principiile morale.

1.2. Noţiuni introductive. Definiţia eticii

Noţiunea de etică provine de la cuvântul grecesc ethos (morav, obicei, caracter). Iniţial prin acest termen se concepea locul obişnuit de trai, casă, locuinţă, cuibul păsărilor şi vizuinile fiarelor. Ulterior, ea a început să consemneze natura stabilă a unui sau altui fenomen, obicei, caracter.

Pentru oamenii ce nu se preocupă de filozofie, cuvântul "etică" sugerează un ansamblu de standarde în raport cu care un grup sau o comunitate umană decide să-şi regleze comportamentul pentru a deosebi ce este legitim sau acceptabil în urmărirea scopurilor lor ceea ce nu este astfel.În acest sens se vorbeşte de o "etică a afacerilor", de o "etică judiciară", sau de o "etică medicală".

Unii autori consideră că etica este o ştiinţă filosofică ce studiază morala ca una dintre cele mai importante laturi ale existenţei umane şi sociale, esenţa, natura şi structura moralei, este o sferă a cunoaşterii, o tradiţie intelectuală, iar morala sau moralitatea este ceea ce studiază etica, obiectul ei.

Etica este o ştiinţă normativă şi este de asemenea numită şi filozofie practică, fiind studiată nu numai pentru a afla ce este virtutea, ci mai ales pentru a deveni virtuos. Scopul eticii constă nu în a acumula un anumit bagaj de cunoştinţe, ci în a orienta omul spre valori şi virtuţi veşnice, spre fapte bune. Pentru ca etica să devină utilă umanităţii sunt necesare două premise: arta de a dirija pasiunile şi dorinţa de a le îndrepta spre scopuri nobile. Seminţele eticii, ca cele ale grâului, încolţesc dacă ajung într-un sol fertil. Etica este o călăuză valorică ce poate să descrie locurile semnificative, dar nu indică omului în ce loc anume să plece, totul depinde de fiecare personalitate aparte.

În opinia altor scriitori etica este inseparabilă de morală. Ea se situează la punctul de întâlnire a dublei constrângeri dintre lege şi dorinţă. Teoriile socratice se caracterizează prin judecarea metodelor şi nu a propunerilor dogmatice. Etica este ancorată deci într-un sistem de contingenţă sau într-un sistem de necesitate care pune problema fundamentării originilor sale. Angele Kremer-Marietti pune de asemeni problema intuiţionismului plecând de la intuiţionismul moral care fondează o etică a sistemelor care vine să concilieze mecanisme şi libertăţi.

Etica nu poate înlocui omul real în eforturile sale morale individuale, ea nu este în stare să anihileze responsabilitatea personalităţii pentru deciziile luate.

1.3. Teoriile eticii

Comportamentul unei persoane este evaluat pe baza unor diferite norme. Cele mai evidente exemple sunt normele legale şi nemorale. Deşi aceste două tipuri de norme se suprapun, suprapunerea nu este completă. Unele acte sunt legale, dar nu şi morale, şi vice-versa. Astfel, putem vorbi de legalitate şi de moralitate, de obligaţii legale şi de obligaţii morale.

Teoriile etice nu privesc atât natura judecăţilor noastre etice, cât criteriile concrete de evaluare morală şi reprezintă un răspuns la întrebarea ”Când este o acţiune morală (sau imorală)?”.Conform teoriilor consecinţioniste, pentru a decide dacă o acţiune este morală sau imorală trebuie să luăm în calcul consecinţele unei acţiuni. Cineva poate considera însă că, indiferent de consecinţele unei acţiuni, anumite lucruri pur şi simplu nu trebuie făcute. Teoriile care au la bază un anumit set de datorii (ceva ce trebuie întotdeauna făcut), şi nu consecinţele acţiunilor, se numesc „nonconsecinţioniste” sau ”deontologiste” (de la grecescul deontos, ceea ce se cade, ce este necesar). O acţiune este corectă din punct de vedere moral, conform deontologismului, dacă nu contravine acestor datorii. Etica virtuţii pune accent pe urmărirea unui scop final absolut: fericirea. Dezvoltarea unui caracter moral (virtuos) este o condiţie necesară pentru a atinge acest scop, iar o acţiune bună va fi cea realizată de un om virtuos. Important în cadrul eticii virtuţii nu este atât să ştiu ce este bine să fac, ci să fiu bun, adică să am un caracter virtuos.

1.3.1 Etica virtuţii

Un al treilea tip de etică este etica virtuţii (nu este atât o teorie etică, deoarece nu are un principiu central care să ne ofere o procedură de decizie etică). Aceasta reprezintă una dintre teoriile etice standard la care se raportează argumentele specialiştilor de astăzi este aşa-numita virtue theory– etica virtuţilor, o variantă actualizată a ideilor expuse cu multe secole în urmă de către Aristotel în „Etica nicomachică”.

Conform eticii virtuţii, aşa cum am precizat mai sus, ceea ce este important din punct de vedere moral nu este atât să găsim principiul care să ne ghideze acţiunile în fiecare situaţie, care să ne spună, deductiv, ce datorii avem sau cum să facem un anumit calcul moral, ci important este să ajungem să avem un caracter moral, adică să fim virtuoşi. Mai ales în gândirea estică (de exemplu în China) şi în creştinism, ideea de virtute joacă un rol foarte important.