Extras din seminar

Cunoştinţe generale

M I C R O E C O N O M I E

Utilitatea bunurilor economice; utilitate tehnică, utilitate economică şi utilitate socială (Microeconomie, Gh.Pîrvu şi R. Gruescu, Ed. Sitech, Craiova, 2005, p.88-89)

Utilitatea desemnează capacitatea reală sau presupusă a unui bun de a satisface o trebuinţă umană (de producţie, de consum, de informaţie, etc.). De asemenea, utilitatea exprimă aprecierea bunului din partea consumatorului, satisfacţia pe care i-o creează acestuia folosirea unui bun. Utilitatea se prezintă sub două aspecte: tehnic şi economic.

Din punct de vedere tehnic, utilitatea scoate în evidenţă proprietăţile intrinseci (corporale) ale bunului economic: tehnice, funcţionale, fizice, chimice, biologice, etc.

Din punct de vedere economic, utilitatea cuprinde nu numai proprietăţile corporale ale bunului, ci şi raportarea lor la o trebuinţă a neposesorului (neproducătorului) mărfii.

Utilitatea trebuie să fie, deci, socială: numai în corelaţie cu trebuinţele neposesorului (neproducătorului) devine posibil raportul economic de piaţă, concretizat într-o tranzacţie bilaterală de vânzare-cumpărare.

Premisele formării şi funcţionării unei economii naţionale (Microeconomie, Gh.Pîrvu şi R. Gruescu, Ed. Sitech, Craiova, 2005, p.119-120)

Formarea şi funcţionarea unei economii naţionale este condiţionată de o serie de premise:

1. naţiunea ca unitate structurală de existenţă a societăţii;

2. existenţa unui teritoriu naţional delimitat;

3. un anumit nivel al diviziunii sociale a muncii şi de dezvoltare a cooperării economice;

4. constituirea, funcţionarea şi dezvoltarea continuă a pieţei naţionale.

Întreprinzătorul: definiţie, caracteristici (Microeconomie, Gh.Pîrvu şi R. Gruescu, Ed. Sitech, Craiova, 2005, p.134-135)

O întreprindere, pentru a exista şi funcţiona, trebuie să fie organizată şi condusă în mod corespunzător. Persoana care creează o întreprindere se numeşte întreprinzător. Caracteristicile fundamentale ale întreprinzătorului sunt: iniţiativa personală, abilitatea de a procura resursele, capacitatea managerială, dorinţa de autonomie, pregătirea de a-şi asuma riscul, agresivitatea în afaceri, spirit concurenţial, intuitivitate, realism, abilitatea de a învăţa din greşeli şi de a stabili relaţii de muncă umane.

Întreprinzătorii sunt ei care angajează factorii de producţie, îi antrenează în activităţi care să răspundă nevoilor societăţii. Ei pot fi proprietari ai tuturor factorilor de producţie angrenaţi în activitate, sau pot închiria, de la posesorii lor unul sau toţi factorii de producţie. Indiferent dacă este proprietar sau nu, întreprinzătorul se îngrijeşte în mod direct de bunul mers al activităţii întreprinderii pe care o înfiinţează, o coordonează şi conduce în scopul obţinerii unui câştig. Dacă el este proprietarul tuturor factorilor de producţie, îşi va însuşi venitul obţinut sub forma profitului; dacă nu, va împărţi câştigul cu posesorii factorilor de producţie de la care i-a închiriat. Dacă ne aflăm în situaţia unei societăţi pe acţiuni, întreprinzătorul este unul de tip special, în loc de o persoană avem de-a face cu consiliul de administraţie. Acesta este constituit

din acţionari, manageri, reprezentanţi ai unor instituţii financiare şi are ca atribuţii conceperea şi promovarea politicii economice a întreprinderii.

Deci, întreprinzătorul poate fi o persoană, un individ, sau un colectiv de persoane (consiliul de administraţie).

Întreprinzătorul este ajutat în acţiunile sale de specialişti, dintre care se detaşează managerii salariaţi care îl ajută în activitatea de orientare a întreprinderii către acele activităţi care asigură profitul maxim.

Corelaţia factori de producţie – resurse (Microeconomie, Gh.Pîrvu şi R. Gruescu, Ed. Sitech, Craiova, 2005, p.147-148)

Evoluţia societăţii umane a înregistrat importante mutaţii de ordin cantitativ şi calitativ în conţinutul şi modul de asigurare a resurselor necesare activităţilor economice, precum şi în modul de utilizare a resurselor disponibile pentru realizarea unei corelaţii optime între nevoi şi resurse. O parte a resurselor disponibile în societate, atrase şi utilizate în procesele de producţie devin factori de producţie. Factorii de producţie pot fi definiţi şi ca fiind ansamblul condiţiilor necesare şi suficiente pentru ca orice proces de producţie să se poată desfăşura conform scopului urmărit.

Între resurse şi factorii de producţie există anumite deosebiri:

- resursele, prin simpla lor existenţă, au în raport cu procesul de producţie, caracterul unui potenţial productiv;

- în dimensiunile şi structura resurselor găsim în orice moment anumite elemente care, din diferite motive rămân neutilizate, rămân simplu potenţial;

- resursele se transformă în factori de producţie numai în măsura atragerii utilizării şi consumării acestora, utilizare şi consumare care depind de o serie de factori: nivelul dezvoltării economice, potenţialul tehnic şi ştiinţific, diversitatea nevoilor, gradul de ancorare al economiei în circuitul economic mondial, nivelul educaţiei şi culturii etc.

Delimitarea conceptuală între resurse şi factorii de producţie este necesară deoarece noţiunea de resurse exprimă, în esenţă, starea de disponibilitate a unor bunuri corporale, pe când factorii de producţie reprezintă resurse aduse de către agentul producător într-o stare activă, proprie utilizării lor efective în procesul de producţie.

Stadiile circuitului capitalului; rotaţia capitalului (Microeconomie, Gh.Pîrvu şi R. Gruescu, Ed. Sitech, Craiova, 2005, p.156)

Capitalul fix şi circulant apar la nivel de firmă ca o parte a capitalului în funcţiune care, alături de celelalte forme ale capitalului total exploatat de firmă, participă la un circuit specific alcătuit din trei stadii.

1. Stadiul întâi al circuitului capitalului îl constituie procesul prin care capitalul lichid (bănesc) al firmei se transformă prin intermediul pieţei în capital real productiv. Paralel, firma se prezintă şi pe piaţa muncii în calitate de cumpărător de forţă de muncă necesară în stadiul următor.

2. Stadiul al doilea al circuitului capitalului în funcţiune al firmei îl constituie utilizarea productivă a capitalului real, în combinaţie cu ceilalţi factori de producţie, pentru obţinerea de bunuri destinate vânzării pe piaţă.

3. Al treilea stadiu al circuitului capitalului constă în trecerea acestuia din forma marfă în forma bănească, prin vânzarea bunurilor produse.

Corespunzător celor trei stadii ale circuitului capitalului, acesta îmbracă trei forme: bani, bunuri capital şi marfă. Dintre acestea doar bunurile capital reprezintă capitalul real, care funcţionează în calitate de factor de producţie.

Firma funcţionează continuu ceea ce înseamnă că reluarea parcurgerii celor trei stadii ale circuitului reprezintă rotaţia capitalului, iar timpul necesar pentru parcurgerea unui circuit reprezintă viteza de rotaţie a capitalului.