Extras din seminar

Există specialişti care vorbesc despre o perioadă a paleoteleviziunii, încadrată în timp în anii 1950-1960. Această perioadă, dincolo de mijloacele tehnice puţin evoluate, caracteristice vremii şi, evident, de viteza destul de redusă cu care se transmiteau ştirile sau de subiectele care interesau opinia publică, poate fi carecterizată şi prin tipul de raportare a omului la televiziune. În acea perioadă de început, „publicul vizat de paleoteleviziune corespundea „atitudinii de vizitator de muzeu”1.Este o atitudine de non-participare, de spaimă de a „pune mâna pe exponate”, de a considera că lumea de dincolo de ecran este o altă lume, care nu îţi aparţine şi cu care nu ai cum să interacţionezi. Televiziunea era mai mult o maşinărie de transmitere a ştirilor, nu cu mult diferită, în acei ani, de presa scrisă care cultiva aceeaşi distanţă între ziar şi cititor.

Ceea ce a schimbat cu totul această situaţie a fost apariţia emisiunilor dezbatere, iar mai târziu a talk show-urilor. Fenomenul s-a petrecut în anii 1960 şi a făcut ca televiziunea să schimbe cu totul înţelesul democraţiei moderne. „Democraţia modernă este Atena plus televiziune”, scriau Patrick Charaudeau şi Rodolphe Ghligione.

„Adevărata intrare în scenă a dezbaterii, convingătoare şi eclatantă pentru public, scriu Brusini şi James, s-a produs, în Europa, în jurul anilor 1960, când intenţia de a instaura la televiziune acest gen a fost însoţită de rigoare unei teme, de o problematică de discutat, de recursul la statistici şi la actualitatea sa latentă”2

Charaudeau şi Ghligione consideră că dezbaterea „este un schimb de cuvinte în faţa unui public, într-un spaţiu fizic în care acesta este absent”. Ce este o dezbatere televizată?, se întreabă autorii. „Este un schimb de cuvinte în faţa unui public, dar acesta

1 Daniela Zeca-Buzura, „Triumful talk show-ului sau despre întoarcearea verbului captiv”, prefaţă la volumul Talk show-ul. Despre libertatea cuvântului ca mit, Patrick Charaudeau, Rodolphe Ghligione, Ed. Polirom, 2005, pag. 12

2 H. Brusini., F. James, Voir la vérité. Le journalism de télévision, ediţia a II-a, 1998, PUF, Paris, pag. 22 1

are caracteristica de a fi prezent-absent datorită camerei interpuse, ceea ce are drept efect crearea unui al doilea spaţiu, pe care îl vom numi „spaţiu de demonstare”.3

Dacă ne raportăm la legea care reglementează domeniul audiovizual (Legea nr. 504 din 11 iulie 2002), dezbaterea poate fi privită ca o componentă a comunicării audiovizuale, în care mesajele ajung la publicul ţintă prin intermediul dialogului dintre un moderator şi invitatul/invitaţii săi. Acest schimb de informaţii are loc în cadrul unui program sau emisiune care, potrivit aceleiaşi legi, este o comunicare audiovizuală identificabilă, în cadrul unei succesiuni orare a serviciului de programe, prin titlu, conţinut, formă sau autor. Această emisiune este încadrată în categoria emisiunilor dezbatere sau talk-show.

Iniţial, noul gen de emisiune de televiziune s-a numit dezbatere televizată sau, dacă ne raportăm la spaţiul francez, masă rotundă. Indiferent de terminologie, producţiile acelor ani care intrau în categoria dezbaterilor erau comandate de „ rigorile imperative ale unui subiect din actualitate care trebuia prezentat, sau elucidat, în aspectele sale controversate, pentru publicul telespectator”.4