Extras din seminar

“Umor studenţesc”

Revista de umor “Urzica” a apărut în anul 1949, când comunismul era deja bine instalat în România. Toate instituţiile statului erau refăcute după şablonul URSS: justiţia, securitatea, academia, cultele şi învaţământul. Învăţarea limbii ruse era obligatorie în şcoli, iar predarea religiei era interzisă.

În revista Urzica erau accentuate toate greşelile sistemului, acestea fiind criticate într-un mod ironic şi amuzant în acelaşi fel şi studenţii prin colaborarea lor la revistă, prin scrisorile trimise la redacţie contribuiau la evidenţiera erorilor legate de sistemul universitar din anul 1949.

Majoritatea articolelor din această rubrică “Umor studenţesc” se referă la lipsa condiţiilor din facultaţi şi despre aprobările pentru dotările necesare facultăţilor, dotări ce întârziau să aparăsau uneori nu apăreau deloc. În vremea aceea se făcea cerere pentru orice, formalitatea era o modă.

Într-o scrisoare 1 trimisă revistei “Urzica”, de către un student, se pune din orice accentul pe formalitate. O lume închisă, lipsită de libertate, aprobări peste aprobări pentru orice lucru mărunt. În această scrisoare un student descrie o situaţie în care studenţii Universităţii C.I Parhon aveau nevoie de bonfaiere pentru a tăia fier. Acestea se găseau în comerţ, dar cei de la Ferometal frustrate de acele vremuri, le cereau studenţiilor aprobarea de Ministerul Industriei, formalităti care durau prea mult, împiedicându-I pe studenţi să-şi continue activăţile. Aceştia aşteptau săptămâni întregi doar ca să afle mai apoi că această cerere nu era necesară si că vânzarea bonfaierelor era liberă pe piaţă. Nu degeaba circula o vorbă în popor ca în vremea comunismului toată lumea avea loc de muncă bine plătit şi munca nu-i omora. Oare care concluzie este că munca nu-i omora pentru că statul “dragul de el” sufoca oamenii cu aprobările lui, iar toate aceste exmple, scrisori trimise de studenţi, prin subtila lor ironie ţara arăta exact aşa cum era ea de fapt.

Scrisorile de la studenţi se legau oarecum între ele, adică aceeaşi studenţi trimiteau frecvent scrisori revistei. Aproape în fiecare număr al revistei se regăsea acestă problemă: aprobări pentru tuburi de oxigen, tuburi de vopsea, chiar şi bonuri de tuns sau de ras, aceleaşi formalităţi sub alte măşti, cu actori diferiţi.

Pentru a ironiza cât mai bine sistemul, studenţii îsi asumau diferite roluri. De exemplu într-o scrisoare 2 un student s-a semnat: “ un tub de vopsea”: “…pentru că spune tu, dacă un tub de vopsea îi trebuie două săptămâmi pentru a urca trei etaje, cum o mai scot ei la vopsea cu întrecerea?”3

Pe lângă toate aceste probleme existau si altele: studenţiilor nu le erau oferite condiţii optime pentru desfăşurarea cursurilor. Exemplu: “ saltă puţin umărul stâng că domn’ profesor s-a mutat mai spre dreapta.”4

În perioada communistă, accentul se punea de muncă voluntară, adică muncă în folosul comunităţii. În revista “Urzica” ţăranii erau bine văzuţi oameni harnici, muncitori, iar intelectualii, în general erau ridiculizaţi, criticaţi. Aceeaşi regulă se aplică şi pentru studenţi şi la adresa acestora se făceau multe glume şi culmea se ironizau ei între ei din presa şi atunci ca şi acum reprezenta practic o mare putere în stat, aceasta punea învăţământul într-o lumina obscură. Se considera că studenţii frecventau universităţile degeaba: “la cursul de tehnologie ţinut de d. professor Popovici, studenţii nu au învăţat în