Relația dintre Jurnaliști și Specialiștii în Relații Publice

Numeroasele situaţii de comunicare de criză au arătat rolul major al cooperării dintre jurnalişti şi specialiştii în relaţii publice în eliminarea consecinţelor negative ale crizelor. Cu toate acestea, experienţa de zi cu zi, precum şi o bogată bibliografie de specialitate subliniază faptul că cele două categorii profesionale întreţin relaţii tensionate şi că fiecare din ele apreciază negativ munca celeilalte categorii.

De aceea, având în vedere numeroasele crize ce au zguduit societatea românească în perioada postcomunistă, erorile făcute atât de jurnalişti (în mediatizarea crizei), cât şi de specialiştii în relaţii publice (în organizarea comunicării cu presa), am considerat necesară o investigaţie mai atentă a modului în care jurnaliştii şi specialiştii în relaţii publice îşi evaluează, pe de o parte, propria lor activitate şi, pe de altă parte, activitatea partenerilor de dialog1.

În toate studiile care au avut ca obiect relaţia dintre jurnalişti şi specialiştii în relaţii publice, apare o idee constantă: aceasta este o relaţie complexă şi ambiguă. Jean Charron, în studiul său clasic din 1991, defineşte relaţia dintre jurnalişti şi specialiştii în relaţii publice ca fiind una care se bazează pe o dublă negociere:

a) asupra schimburilor de resurse (jurnaliştilor li se oferă acces la informaţii, comunicatorilor şi liderilor politici pe care îi reprezintă li se oferă acces la public);

b) asupra regulilor care guvernează aceste schimburi.

l. Mulţumesc foştilor mei studenţi Elzante Parichi, Vasilica Slabu, Luminiţa Amoaşei, Anca Teodorescu pentru sprijinul acordat prin aplicarea chestionarelor asupra jurnaliştilor şi specialiştilor în relaţii publice.

Peste câţiva ani, revenind asupra acestei teme, cercetătorul canadian va conchide: „Această relaţie poate fi definită ca un joc de negocieri între actori interdependenţi; acest joc implică existenţa unui raport de influenţă care uneşte cooperarea şi conflictul. Jurnaliştii caută informaţia pe lângă reprezentanţii politicului, iar aceştia caută vizibilitatea pe care o oferă jurnaliştii, în acelaşi timp, fiecare actor încearcă să exercite o influenţă asupra comportamentului celuilalt, să câştige şi să menţină controlul asupra mecanismelor de construire a actualităţii politice. (...) De aceea, putem distinge două planuri ale acestei negocieri: pe primul plan actorii negociază schimbul de resurse (informaţii şi vizibilitate), iar pe al doilea plan ei negociază regulile care coordonează aceste schimburi" (1994, p. 12).

La rândul lor, Michael Ryan şi David L. Martinson (1988) au definit această relaţie ca fiind una de tip dragoste/ură (love-hale relatiori), arătând că această configuraţie exista încă de la începutul practicării relaţiilor publice.

Interdependenţa dintre actorii implicaţi în acest joc se bazează pe interesul manifestat de fiecare dintre participanţi în colaborarea mutuală; totuşi, dependenţa unuia faţă de celălalt variază în funcţie de alternativele disponibile:

a) specialiştii în relaţii publice depind mai puţin de jurnalişti dacă pot să se racordeze la alte mijloace de comunicare: scrisori, afişe, broşuri, Internet etc.;

b) jurnaliştii depind mai puţin de specialiştii în relaţii publice dacă sunt capabili să găsească mai multe surse, deci să obţină informaţia din alte părţi.

Este evident că ambii participanţi doresc să aibă controlul asupra producţiei şi distribuţiei de informaţie; în ciuda acestei aspiraţii, în mod cert, nici unul din ei nu poate să deţină monopolul asupra acestui proces.

Celelalte cercetări consacrate acestei probleme (L.L. Kopenhaver, D. Martinson, M. Ryan, 1976; Craig Aronoff, 1975; Caroline Cline, 1982; Susanne Bovet, 1992; Gabriel Vasquez, 1996; Bill Patterson, 1994) reliefează în mod constant faptul că relaţia dintre cele două categorii profesionale se bazează pe ambiguitatea rolurilor.

Pe de o parte, jurnaliştii le atribuie specialiştilor în relaţii publice rolul de sursă, pe care, de cele mai multe ori, nu o verifică (aşa cum ar cere normele de lucru cu sursele încetăţenite în tradiţia jurnalismului de informare) ; pe de altă parte, ei nu au încredere în specialiştii în relaţii publice, deoarece consideră că aceştia introduc elemente de autopromo-vare în mesajele lor. Jurnaliştii au avantajul că pot verifica informaţia din surse paralele, dar, atunci când acestea nu sunt disponibile, depind integral de specialiştii în relaţii publice.

Relaţioniştii acceptă rolul de distribuitori ai informaţiilor, dar îi acuză pe ziarişti că, de cele mai multe ori, publică în mod incomplet informaţiile pe care le-au primit, în urma unei selecţii bazate pe criterii subiective. Relaţioniştii au un avantaj : concurenţa dintre întreprinderile de presă face să crească importanţa ştirilor preluate de o instituţie de presă ; celelalte o vor prelua şi ele, pentru a nu părea mai slab informate. Acest mecanism oferă multiple posibilităţi de plasare a mesajelor şi conferă anumite avantaje strategice relaţioniştilor. Nu trebuie uitat însă că, sub avalanşa de mesaje transmise de numeroasele birouri de presă existente, organizaţiile mass-media pot ignora o mulţime din informaţiile difuzate de relaţionişti.