Psihologie

Factorii dezvoltarii ontogenetice:

Ereditatea -Pedagogia contemporană acceptă că ereditatea este un prim factor care intervine în determinarea dezvoltării psihologice. Ereditatea este un fenomen de natură biologică ce constă în transmiterea de la părinţi la urmaşi a unor însuşiri morfo-funcţionale, cu ajutorul codului genetic. Codul genetic este un sistem de înregistrare în compoziţia nucleului şi citoplasmei din celulele organismului a unor informaţii privind caracteristicile ce urmează să fie transmise urmaşilor. Sistemul este identic pentru toate organismele; informaţia genetică transmisă este diferită în funcţie de specia, familia, părinţii cărora le aparţine individul. 23 perechi de cromozomi, gene si acizi nucleici). Pe cale ereditară se transmit: caracteristici ale speciei (ex. constituirea anatomofiziologică specifică, tipul de metabolism etc.); caracteristici ale familiei căreia îi aparţine subiectul (pigmentaţie, compoziţie chimică a sângelui ș.a.); caracteristici ale părinţilor (caracteristici funcţionale ale analizatorilor, particularităţi ale motricității, memoria brută, temperament, inteligenţă s.a.). Există: 1. ereditate generală, a speciei, ce se transmite genetic (de exemplu: bipedismul, conformaţia corporală, elemente generale legate de structura şi funcţionarea analizatorilor, etc.); 2. ereditate specială, ce presupune transmiterea anumitor caractere individuale urmaşilor. Trebuie observat faptul că moștenirea ereditară se referă mai degrabă la un complex de predispoziții, decât la o transmitere a însuşirilor antecesorilor. De exemplu, anumite caracteristici funcţionale ale analizatorului auditiv nu reprezintă condiţia suficientă pentru ca un copil să se afirme ca un talent muzical, fiind nevoie de identificarea acestor predispoziţii şi de o stimulare educativă adecvată. Altfel, nedescoperită şi needucată, moştenirea ereditară rămâne un potenţial nevalorificat. În plus, aceleaşi predispoziţii ereditare pot fi valorificate în mod diferit: de exemplu o bună motricitate poate sta la baza obţinerii unor performante deosebite în domeniul sportului, dar la fel de bine condiționează reuşita în arta coregrafică, sau în profesii care presupun fine coordonări ale mişcărilor. Pentru a permite formarea-dezvoltarea personalitatii ereditatea trebuie sustinuta si de factori externi (mediul si educatia) sau altfel spus baza genetica (genotipul) sa fie activata individual (fenotip). In functie de caracteristicile ereditare (aspecte fizice, temperamentale, caracteriale, aptitudinale) educatorul va avea o abordare psihopedagogica specifica astfel incat actul educational sa fie o reusita.

Mediul, ca factor al dezvoltării umane, este constituit din totalitatea elementelor cu care individul interacţionează, direct sau indirect, pe parcursul dezvoltării sale.

În influenţele mediului se pot distinge o multitudine de planuri: de la cel natural-geografic (climă, relief) la cel social, indispensabil unei ontogeneze de tip uman (familie, grup de joacă). Aceasta explica caracterul neomogen al sau fapt ce contribuie la diferente individuale

Acţiunea mediului poate fi directă (alimentaţie, climă) sau indirectă, prin intermediul formelor de adaptare umană pe care le generează (activităţi dominante, nivel de trai, grad de cultură şi civilizaţie ). Influenţele pot veni din imediata apropiere a individului (obiectele, persoanele, situaţiile zilnice), ceea ce constituie mediul proximal(dispune de o puternica incarcatura afectiva) sau poate fi un aspect al mediului distal ( aflat la distanţă, mediatizare, exprima dezvoltarea sociala). Condiţia dezvoltării este ca factorii de mediu să acţioneze asupra individului care, la rândul său, să reacţioneze chiar si in sensul influentarii si transformarii mediului. Nişa de dezvoltare (termen introdus de Harkeness şi Super,1986)= totalitatea elementelor cu care un copil intră în relaţie la o vârstă dată. Copilul şi activităţile lui devin punctul de referinţă în identificarea, la vârste diferite, a unor nişe de dezvoltare diferite.

Structura unei nişe de dezvoltare vizează:

- obiectele şi locurile accesibile copilului la vârste diferite

- răspunsurile, reacţiile anturajului

- cerinţele adultului vizând competenţele încurajate, vârsta la care sunt solicitate şi nivelul de performanţă solicitat

- activităţile impuse, propuse copilului sau acceptate de acesta

- culturi diferite folosesc nişe de dezvoltare diferite, chiar pentru aceeaşi vârstă, ceea ce şi explică în parte, diferenţele în dezvoltarea bio-psiho-socială