Componentele Educației

Într-o definiţie foarte concisă, intelectul – de la care derivă denumirea acestei laturi a educaţiei – este capacitatea omului de a gândi, de a avea o activitate raţională, de a opera cu noţiuni. Educaţia intelectuală este o componentă de bază prin care se asigură asimilarea (însuşirea) unui sistem unitar de cunoştinţe, pe baza cărora se formează şi se dezvoltă capacităţi cognitive (de cunoaştere), se stimulează interesele de cunoaştere, se dobândesc priceperi şi deprinderi de studiu. Realizarea celorlalte laturi ale educaţiei depinde de nivelul de înţelegere a cunoştinţelor asimilate, de gradul de dezvoltare a proceselor cognitive. Fiecare dintre celelalte laturi ale educaţiei are componente cognitive, care trebuie asimilate pentru realizarea obiectivelor lor specifice.

Nivelul ce poate fi atins de cineva, în fiecare dintre celelalte laturi ale educaţiei, depinde de nivelul performanţelor sub aspect intelectual: volumul de informaţii, nivelul dezvoltării psihice, orientarea intereselor, posibilitatea de a se informa independent.

Obiective ale educaţiei intelectuale

Conţinutul educaţiei intelectuale se regăseşte în viaţă, în activitatea umană, în ştiinţă, tehnică, artă, în cultură în general. Toate aceste elemente sunt incluse, printr-o minuţioasă prelucrare pedagogică, în conţinutul învăţământului. De asemenea, încă de la naştere, copilul este supus unei influenţe spontane, prin educaţia informală. Educaţia intelectuală îi abilitează pe elevi nu numai cu receptarea, prelucrarea şi valorificarea informaţiilor oferite prin diferite surse, ci şi cu capacitatea de a manifesta o anumită autonomie privind căutarea, descoperirea şi utilizarea informaţiilor în condiţii variate. În această perspectivă pot fi identificate şi analizate obiectivele educaţiei intelectuale.

Asimilarea cunoştinţelor şi structurarea lor în sisteme logice.

Orice proces de cunoaştere începe cu achiziţionarea de informaţii, fie prin contactul direct cu obiectele şi fenomenele lumii reale, fie prin receptarea lor sub formă de noţiuni, reguli, norme, principii, teze etc. Procesul de asimilare a cunoştinţelor este pregătit din clasele primare, prin învăţarea modului de folosire a instrumentelor cu ajutorul cărora se dobândeşte cultura: cititul/lectura, scrisul, exprimarea corectă, calculul matematic, toate acestea formând şi cultivând competenţe de comunicare. Asimilarea cunoştinţelor nu se limitează la simpla receptare şi depozitare a lor. Orice concept se învaţă pentru a fi utilizat; altfel nu are rost însuşirea lui. De fapt, conceptele, în general cunoştinţele se învaţă în mod temeinic în procesul aplicării lor. Conceptele au valoarea numai dacă se operează cu ele dacă au funcţionalitate. Scopul fundamental fiecărui act de învăţare constă în „viitoarea utilitate a rezultatelor obţinute” (J. Brunner). Funcţionalitatea cunoştinţelor e dată de aplicarea lor în rezolvarea unor sarcini asemănătoare (transferul specific al cunoştinţelor), precum şi de transferul nespecific, care oferă posibilitatea rezolvării unor sarcini noi, cu ajutorul ideilor generale sau al principiilor asimilate anterior. Astfel, sarcinile de învăţare ulterioare devin cazuri particulare ale unei idei generale însuşite anterior. Pe această cale se realizează structurarea informaţiilor, astfel încât achiziţionarea şi prelucrarea lor să devină funcţională, să asigure deschiderea pentru însuşirea unor cunoştinţe noi.