Educație cognitivă

Oricat de toleranta este o societate fata de persoanele cu dificultati de invatare, ea intotdeauna valorizeaza inteligenta si performanta cognitiva. Astfel apare intrebarea vesnica daca ereditatea sau mediul are ponderea cea mai mare in dezvoltarea functiilor cognitive. Totusi, trebuie sa remarcam recunoasterea crescanda in literatura de specialitate a importantei stimularii factorilor cognitivi, motivationali si de personalitate, care impreuna influenteaza invatarea cognitiva.

Utilizarea cercetarilor asupra cognitiei este un semn de reformare a educatiei, instruirii, pentru ca focalizeaza atentia asupra abordarii, intelegerii, valorificarii mecanismelor mentale implicate in cunoastere, in rezolvarea de probleme/situatii complexe reale.

Cunoasterea, mai ales din perspectiva educatiei pentru stiinta de viitor, trebuie abordata si ca produs al activitatii cognitive, dar si ca proces mental de relationare intre mecanismele acestuia, intre acestea si mediul real inconjurator.

In primul caz, ca produs al activitatii cognitive, accentul cade pe comportament (behavior) si pe factorii externi, pe receptarea de informatii si pe reactiile la acestea, pe cultura acumulata (in sens sociologic).

In al doilea caz, ca proces mental de relationare, atentia se concentreaza pe factorii, procesele interne de cunoastere (reprezentare, intelegere, categorizare, conceptualizare, efectuarea de rationamente, rezolvarea de probleme, luare de decizii, memorare).

Cunoasterea la nivel global, implica ambele abordari, ca etape, insa educatia a avut in vedere pana nu demult pe prima dintre ele, lasand in umbra ceea ce se petrece la nivel intern, mental, pentru a concretiza in comportament, ca produs observabil, masurabil.

La baza constructiei educatiei cognitive se aflat, alaturi de psihologia cognitiva, informatica si neurostiintele cognitive, prin clarificarile aduse de J. Delacour, 2001, privind: explicarea bazei stiintifico-materiale a activitatii cognitive (functionarea sistemului nervos), explicarea starilor de motivare, clarificarea organizarii sistemului nervos prin punerea in paralel cu inteligenta artificiala, interpretarea noua a procesarii informatiilor (reprezentari - imagini mentale, mecanismele gandirii, invatarii, memoriei, imaginatiei s.a.)

Abordarea cognitiva a aparut, dincolo de clarificarea asteptarilor sociale si individuale asupra sensului dezvoltarii personalitatii, si din insatisfactia oferita de teoria behaviorista pentru unele obiective cerute de evolutia acestor asteptari: rezolvarea de probleme/situatii in contexte reale, insusirea strategiilor cognitive, sustinerea rolului individului in cunoastere, implicarea metacognitiei.

Educatia trebuie sa indice atunci solutii de a introduce, pregati copilul pentru a-si construi cunoasterea, a se raporta si utiliza aceasta in contexte reale ale mediului (J. Dewey, J. Piaget, J. Bruner), a atinge "zona proximei dezvoltari" prin asistenta diferentiata (L. Vîgotscki), a contura noile roluri ale profesorului in a sustine aceasta constructie cognitiva (facilitare, mediere, indrumare, reglare s.a.)

O privire generala asupra problematicii educatiei cognitive, conturata in ultimii ani, ne evidentiaza radacinile sale pluri- si interdisciplinare, ramanand ca teoria sa ofere solutii utile pentru practica scolara curriculara.

Educatie cognitiva sau educatie intelectuala?

Psihologia nuanteaza cei doi termeni de baza, desi ambii indica activitati de cunoastere. Insa "intelectul" reprezinta treapta superioara (gandire, memorie, imaginatie), ce se bazeaza pe cea concreta a cunoasterii (senzatii, perceptii, reprezentari) si prelucreaza informatiile acumulate la nivelul abstract (M. Zlate, 1999).

"Cognitivul" devine explicatia superioara, adaugata interpretarii clasicului "intelect", pentru intelegerea functionarii lui, a utilizarii noi, necesare individului pentru integrarea in mediul complex. Este, in consecinta, un punct superior al spiralei cunoasterii si realizarii educatiei intelectuale.

Educatie congnitiva sau invatamant formativ?

Educatia cognitiva dezvolta spirala formativului, explicand si specificand fondul acestuia, conform cercetarilor stiintei cognitiei. In esenta, aici se afla rezolvarea unei probleme de baza: micsorarea decalajului, prin formare activa, intre cresterea exponentiala a informatiilor, ca volum, complexitate, diversittate si capacitatea indivizilor de a le asimila pe criterii prioritar calitative, de a le aborda critic, de a le aplica eficient, dar si de a le dezvolta, prin cercetare, cratie. Dar, educatia cognitiva este o solutie, mai mult decat formativul, care a pregatit-o ca spirit si care este prezent chiar si in actualul curriculum scolar la noi (obiective, continuturi, strategii, evaluare).

I. Nicola (1996) considera ca formarea presupune "dezvoltarea biopsihosociala a personalitatii", sub diferitele ei aspecte, pe baza interconditionarii cu informativul. Iar prioritatea lui actuala se explica prin nevoile de adaptare la ritmul dezvoltarii informatiiilor, care trebuie restructurate, reconcepute pedagogic, ca surse de dezvoltare formativa.