Pedagogia teatrală și formarea personalității

Pedagogia este ştiinţa care studiază fenomenul educaţional. Ea se ocupă deci de formarea personalităţii umane în vederea integrării ei active, creatoare în viaţa socială. Pedagogia teatrală, însă, se diferenţiază, de cea clasică, printr-o caracteristică extrem de interesantă – ea nu este ˝predare şi preluare (învăţare în sensul direct al cuvântului), ci cerceţare si descoperire, proces de autodescoperire si autocunoaştere˝, aşa cum o defineşte pe bună dreptate domnul profesor Ion Cojar.

În esenţă, studiul artei actorului, se aseamană cu creşterea unui copil, pedagogia teatrală fiind o activitate anticipativă, fiind orientată, prin finalităţi, spre viitor. Pornind de la obiectivul final al şcolii, care converge cu cel personal al viitorului actor, acela de a-l înzestra cu informaţii, cunoştinţe si abilităţi menite să-i asigure propria metodă de lucru, putem spune că acest proces de iniţiere presupune o ˝ despecializare ˝ de obişnuinţele comportamentale convenţionale, dobândite în familie, în societate, în şcoală şi de ideile preconcepute. Formarea unui actor presupune un ˝ complex nou de deprinderi specifice unei activitaţi de performanţă spirituală şi de depăşire a limitelor omului comun ˝, ce implică, atât o răbdare de fier, cât şi o pricepere reală din partea pedagogului pentru ca viitorul actor să înceapă să gândească cu mintea lui, nu cu a profesorului, să înţeleagă exact de ce face o acţiune si nu alta sau de ce spune un anumit lucru. În nici un alt tip de pedagogie studentul nu se deprinde mai bine cu experimentul ca metodă de lucru, ajungând, astfel, să înveţe, efectiv, din propriile greşeli. De foarte multe ori, soluţiile studenţilor sunt stângace si chiar eronate, dar e de preferat ca lucrurile să funcţioneze aşa pentru că asta demonstrează că nu sunt morţi şi nici nu vor deveni nişte simple instrumente ce vor executa indicaţiile, uneori aberante, ale celor din jur (vorbim aici de regizori, colegi de breaslă şi chiar profesori), ci îşi vor asuma responsabilităţi şi riscuri, devenind astfel fiinţe umane în toată plenitudinea lor. Fiind obligaţi sa rezolve probleme, aici şi acum, vor învăţa să nu mai gândească în şabloane pentru a putea găsi soluţiile cele mai bune, aşa cum suntem obligaţi, de fapt, să facem în viaţa reală cu toate micile dificultăţi şi sarcini cotidiene care se ivesc. Mentalitatea căpătată în liceu este, însă, de multe ori, autodistructivă, în ceea ce priveşte procesul de dezvoltare a personalităţii individului. Obisnuiţi cu un raport scolastic între ei şi profesor care se traduce printr-o încredere oarbă în ˝deţinătorul adevărului absolut ˝, au un şoc când constată ca rolul acestuia este să descopere adevărurile fiecăruia dintre ei şi nicidecum să le impartă sau să le ˝ predea la tablă˝ ; studenţii înţeleg, în cele din urmă, că munca de la clasă este subordonată principiului: ˝numai fiind eu însumi pot fi ceilalţi posibili din mine ˝. În sprijinul acestui principiu pedagogia teatrală operează cu noţiunea de temă. Odată asumată, tema se va transforma în problema pe care studentul trebuie să o rezolve cu mijloace personale. Tema va funcţiona ca o grilă mentală ce nu va permite să treacă decât ceea ce este în concordanţă cu ea, tot ce va face studentul va fi subordonat acesteia. În mintea, trupul şi fiinţa studentului care experimentează există tema, însă felul de a o rezolva diferă de la un student la altul în funcţie de propria personalitate şi de partener. Acest tip de lucru care dezvoltă capacitatea de a găsi propriile soluţii la diferite situaţii şi probleme, generează implicit şi descoperirea propriilor adevăruri obiective şi subiective despre lucruri. Studentul care operează cu termeni ca adevăr, real, verosimil, etc., capătă un simţ al realităţii obiectiv ce-i dă posibilitatea unei autoanalize corecte, în urma căreia va deveni conştient de propriile limite. Astfel, exersându-şi obişnuinţa de a nu ocoli problemele care apar, ci dimpotrivă, de a încerca să le rezolve cu orice preţ, viitorul actor capătă gust pentru descoperire personală şi încredere în forţele proprii şi încearcă să se autodepăşească, în speranţa perfecţionării.

Exerciţiile specifice anului I de despecializare şi de ˝ recuperare a celor cinci simţuri, a tuturor tipurilor de memorie şi imaginaţie, precum şi a tuturor proceselor psihice de prelucrare efectivă ,˝ dezvoltă nu numai individul, ci mai ales capacitatea acestuia de a lucra în echipă; prin respectarea strictă a temelor şi a regulilor stabilite, el participă ca individualitate unică la unitatea unui grup, nesimţind acest lucru ca pe un atac la propria personalitate. El descoperă şi înţelege necesitatea asumării organice a conceptului artei actorului: unitate în diversitate trecând peste orgoliu personal şi devenind parte integrantă dintr-un ˝ mecanism ˝ pe care îl poate modifica, dezvolta sau completa numai prin respectarea regulilor şi convenţiei. Până la urmă, prin educaţie se urmăreşte formarea unei personalităţi în concordanţă cu cerinţele obiective ale societăţii dar şi ale individului. Educaţia şi transformările omului pe care le realizează, se află într-o relaţie de reciprocitate, în sensul că omul educat, acţionând asupra societăţii, paralel cu transformarea acesteia, se transformă pe el însuşi, rezultat care se va repercuta apoi asupra societăţii. ˝ Actorul este performerul operării asupra mediului, iar arta sa constă în a face sa survină adevărul întotdeauna hic et nunc ˝, sintetizează foarte exact doamna profesoară Adriana Popovici.

Foarte important în munca unui actor este dezvăluirea senzaţiilor intime. În primă fază ele trebuie să îi ajungă cunoscute chiar studentului, deseori acesta nefiind conştient de felul în care se raportează la diverse probleme de viaţă. În lucru cu studenţii la clasă am observat ca cel mai greu moment este acela în care ei află că trebuie să se regăsească pe ei cei adevaraţi. Exerciţiile de simţuri şi memorie afectivă reprezintă un bun material pe drumul autocunoaşterii. Suma de informaţiii acumulate despre sine de către student pe parcursul acestora constituie materialul de lucru în munca ˝ cu sine însuşi ˝ a actorului. Observaţiile asupra felului în care el percepe realitatea, transformarea propriilor senzaţii si sentimente, amintiri si repere în obiect de analiză, îl fac conştient de imensul material de viaţă pe care îl deţine şi de care se poate folosi.